Pavel la Corint

La Atena se întorseseră la Domnul mai multe persoane şi astfel luase fiinţă şi acolo o adunare. Din această cetate, Pavel s-a dus la Corint, una din cele mai de seamă cetăţi greceşti, vestită prin comerţul, bogăţiile şi şcolile sale, dar mai ales prin luxul locuitorilor, iubirea lor de plăceri şi viaţa lor stricată, întreţinută prin închinarea la idolii necuraţi. Era cu adevărat o întăritură a Satanei, care ţinea sufletele de acolo înlănţuite prin plăceri trupeşti vinovate şi prin gândurile greşite ale înţelepciunii omeneşti. Aşadar, Pavel se găsea acolo într-un loc care avea multă nevoie de Evanghelie, care este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede; în acelaşi timp, sarcina sa era deosebit de grea; însă Domnul este de ajuns pentru orice şi Pavel ne-a arătat că aşa este.

Potrivit obiceiului său, apostolul a căutat în primul rând pe Iudei. Printre ei, a găsit pe unul cu numele Aquila. Fiindcă-l găsim amintit de mai multe ori, ca şi pe soţia sa Priscila, în Fapte şi în Epistolele lui Pavel, vom spune câteva cuvinte despre ei. În timp ce oamenii păstrează în istoriile lor nume de eroi şi de cuceritori vestiţi, Dumnezeu scrie, în Cartea Sa, numele slujitorilor Săi, destul de smeriţi şi neînsemnaţi în faţa lumii, însă mari şi de preţ în ochii Lui. Aşa erau Aquila şi Priscila.

Aquila era de neam din Pont, un ţinut în Asia Mică; locuia însă la Roma, marele oraş împărătesc. Era lucrător de corturi, care erau de trebuinţă pentru armate în timp de război, cum şi pentru călătoriile din acele timpuri. Iudeii din Roma, dând naştere la tulburări, au fost izgoniţi de acolo de împăratul Claudius şi astfel Aquila şi Priscila au venit la Corint, unde şi-au continuat meseria. Am văzut că şi Pavel învăţase această meserie. Lucrând corturi, el purta grijă şi de nevoile lui şi de ale celor ce-l însoţeau, ca să nu fie sarcină nimănui. Făcând cunoştinţă cu Aquila şi Priscila, s-a mutat în casa lor şi lucra împreună cu ei.

Cuvântul lui Dumnezeu nu ne spune când şi prin ce mijloc s-au întors la El, Aquila şi Priscila. Poate că prin lucrarea lui Pavel la Corint; oricum, nu ne îndoim că, în tovărăşia apostolului, ei au înaintat în harul şi în cunoaşterea Domnului, aşa ca să poată învăţa şi pe alţii, precum vom vedea, şi să fie „tovarăşii de lucru" ai lui Pavel. Ei au ajuns prietenii lui de aproape până la moarte. Apostolul, la sfârşitul Epistolei către Romani, vorbeşte de ei în felul următor: „Salutaţi pe Priscila şi pe Aquila, lucrători împreună cu mine în Hristos Isus, care şi-au pus capul în joc ca să-mi scape viaţa; le mulţumesc nu numai eu, ci şi toate bisericile dintre neamuri. Salutaţi şi adunarea din casa lor" (Romani 16.3-5).

De aici, vedem că Aquila şi Priscila s-au întors iarăşi la Roma, la câţiva ani după ce plecaseră de acolo. Într-adevăr, după ce Pavel a rămas cu ei la Corint un an şi jumătate, au plecat împreună la Efes, unde au stat mai mult de doi ani şi de unde, apoi, singuri, s-au dus la Roma. Poate că în Efes, Aquila şi Priscila îşi vor fi pus capul în joc pentru Pavel, în marea tulburare ridicată împotriva lucrării Evangheliei şi despre care vom vorbi. Vedem la aceşti credincioşi ceva şi mai frumos. În Epistola către Romani şi în cea către Corinteni se arată că adunarea se făcea, şi la Roma şi la Efes, în casa lui Aquila şi Priscila (Romani 16.5; 1 Corinteni 16.19). Pe atunci nu erau clădiri mari sau mici, mai mult sau mai puţin împodobite, făcute anume pentru adunare. Nu. Sfinţii din cele dintâi timpuri aveau adunarea lui Dumnezeu, în casa vreunui credincios: de exemplu, la Aquila, meşteşugar nebăgat în seamă, sau la Filimon, om mai bogat, se pare (Filimon 2; 1 Corinteni 16.19; Faptele Apostolilor 18.13). Ce cinste deosebită pentru cei ce deschideau casele lor pentru adunare, poate cu primejdia vieţii lor! Mai târziu, Aquila şi Priscila au venit iarăşi la Efes, cum vedem în Epistola a doua a lui Pavel către Timotei (4.19). Iată tot ce ştim despre Priscila şi Aquila. Nebăgaţi în seamă, ei au lucrat mult pentru Domnul. Cum s-a sfârşit viaţa lor pe pământ, nu ştim. Acum ei sunt la Domnul Isus împreună cu prietenul lor Pavel, aşteptând, ca şi el, cununa dreptăţii, păstrată tuturor care iubesc arătarea Lui. Ce viaţă fericită şi ce sfârşit fericit au slujitorii adevăraţi ai Domnului Isus!

Să cercetăm acum istoria lucrării lui Pavel la Corint. Pentru întreţinerea sa şi a însoţitorilor săi, acest mare apostol şi slujitor deosebit al Domnului lucra corturi în atelierul lui Aquila, ca un lucrător nebăgat în seamă. Lui nu-i era ruşine să lucreze cu mâinile sale; dimpotrivă. Domnul său nu trăise în sărăcie? N-a fost Domnul Isus fiul tâmplarului, El Însuşi tâmplar, cum citim în Evanghelii? (Matei 13.55; Marcu 6.3).

Însă când venea ziua sabatului, Pavel, lucrătorul de corturi, se ducea în sinagogă şi vorbea despre Evanghelie, înduplecând atât pe Iudei cât şi pe Greci. În curând au venit în Corint şi cei doi credincioşi tovarăşi de lucru, Sila şi Timotei, care până atunci rămăseseră în Macedonia. Pavel a fost foarte mult încurajat de venirea lor şi de veştile bune pe care i le-a adus Timotei despre credinţa şi stăruinţa creştinilor din Tesalonic, în mijlocul prigonirilor. Atunci a început să vestească Evanghelia cu mai multă râvnă. Puterea şi adevărul Cuvântului lui Dumnezeu îi umpleau inima: voia să împărtăşească şi Iudeilor credinţa sa şi, sprijinindu-se pe Scripturi, le dovedea că Isus este Hristosul. Dar, vai! şi acolo, ca şi în alte părţi, aceşti Iudei nu voiau să audă fericita veste, care le aducea la cunoştinţă împlinirea în Domnul Hristos a ceea ce au spus mai dinainte profeţii şi lepădau binecuvântările cereşti, care li se aduceau prin Evanghelie. Nedând crezare Cuvântului lui Dumnezeu şi mărturiei lui Pavel, ei s-au împotrivit şi au hulit pe Domnul Hristos.

Atunci apostolul şi-a scuturat hainele şi le-a zis: „Sângele vostru să fie asupra capului vostru; eu sunt curat. De acum încolo, mă voi duce la neamuri" (Faptele Apostolilor 18.6). Ce cuvinte serioase! Scuturându-şi hainele, apostolul arăta că nu mai avea nici o legătură cu ei; şi spunându-le: „sângele vostru să fie asupra capului vostru", el arunca în totul asupra lor răspunderea nenorocirii şi pierzării, la care se duceau singuri. Ce lucru grozav să nu primeşti Cuvântul lui Dumnezeu sau să i te împotriveşti!

Nici unul din cei ce pier din pricina necredinţei, nu va putea să învinovăţească pe altcineva pentru trista lor soartă.

Voind să şi facă tot ceea ce a spus, Pavel a ieşit din sinagogă şi, ca să arate că el nu mai are legătură cu mulţimea Iudeilor necredincioşi, s-a dus la un om, numit Iust. Acesta nu era Iudeu, ci prozelit dintre neamuri, cum arată şi cuvintele „temător de Dumnezeu". Casa lui Iust era vecină cu sinagoga, aşa că, dacă vreun Iudeu care se ducea acolo avea inima mişcată şi voia să urmeze pe Pavel, n-avea decât să intre la Iust. Ar fi dat astfel pe faţă mărturia că nu încuviinţează pe ceilalţi Iudei. Trebuie însă o puternică hotărâre din inimă ca să lepezi religia lumii şi să urmezi pe Dumnezeu.

Lucrul apostolului în mijlocul Iudeilor n-a fost totuşi zadarnic. Însuşi fruntaşul sinagogii, numit Crisp, împreună cu toată casa sa, au crezut şi ei. Şi unii şi alţii au fost primiţi prin botez, în Adunarea creştină. Afară de Crisp, ni s-au păstrat şi numele altor creştini din Corint; de exemplu Gaius, la care se aduna Biserica; Ştefana, pe care însuşi Pavel l-a botezat, împreună cu toată casa sa, cum făcuse de altfel şi cu Crisp şi Gaius (Romani 16.23; 1 Corinteni 1.14-16). Apostolul a scris mai târziu Corintenilor cu privire la casa lui Ştefana, că ea este cel dintâi rod al Ahaiei şi că s-a dedicat cu totul în slujba sfinţilor (1 Corinteni 16.15). Totodată, Pavel recomandă adunării să preţuiască pe astfel de oameni.

Apostolul nu se mulţumea numai cu acest rod al lucrului său, deşi avea tot dreptul să se bucure şi de atâta. El spusese — şi asta-i era însărcinarea — „de acum încolo mă voi duce la neamuri"; de aceea a început să vestească Cuvântul către Greci. Dar la aceştia, dacă nu mai întâlnea necredinţa iudaică, găsea gândirea deşartă a înţelepţilor acestei lumi, vorbirea atrăgătoare şi meşteşugită a învăţaţilor, cum şi stricăciunea grozavă a păgânismului. Se înţelege că el şi-a simţit slăbiciunea, el un biet om care făcea corturi, dintr-un neam dispreţuit; el, care n-avea vorbire uşoară şi a cărui înfăţişare n-avea nimic atrăgător. Ce să facă în faţa acestor filozofi, care judecau orice lucru, a acestor batjocoritori, a acestor iubitori de bani, înlănţuiţi în plăceri? În epistola sa, el scrie ce simţea în faţa acestei sarcini atât de grele: „Şi eu am fost printre voi în slăbiciune, în temere şi în mare cutremur" (1 Corinteni 2.3). Dar Domnul ştia toate acestea; El cunoştea cutremurul de inimă al lui Pavel. Totodată a venit El Însuşi să dea curaj slujitorului Său. Noaptea, El i-a zis într-o viziune: „Nu te teme, ci vorbeşte şi nu tăcea, căci Eu sunt cu tine şi nimeni nu va pune mâna pe tine, ca să-ţi facă rău, fiindcă am mult popor în această cetate" (Faptele Apostolilor 18.9-10). Pavel încerca atunci ceea ce spune el într-un loc: „Când sunt slab, atunci sunt tare"; şi aceasta, pentru că Domnul îl întărea.

Sprijinit de gândul că Domnul era cu el şi că lucrul lui avea să fie binecuvântat din belşug, ca să se arate cei ce sunt ai Domnului în această cetate mare, Pavel a lucrat cu râvnă şi, timp de un an şi jumătate, a învăţat acolo pe oameni Cuvântul lui Dumnezeu.

Despre ce vorbea el şi ce mijloace întrebuinţa ca să încredinţeze pe ascultători? Răspunsul la aceste întrebări îl găsim în epistolele pe care, mai târziu, le-a scris adunării lui Dumnezeu care luase fiinţă în Corint.

El spune: „Noi propovăduim pe Hristos cel răstignit... puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu" (1 Corinteni 1.23-24). Apoi, mai departe: „V-am învăţat înainte de toate, aşa cum am primit şi eu: că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; că a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi" (1 Corinteni 15.3-4). În acelaşi timp, Evanghelia pe care Pavel o vestea Corintenilor era cea „a slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu" (2 Corinteni 4.4). Cu alte cuvinte, după ce le-a făcut cunoscut un Mântuitor răstignit pe cruce şi mort ca să ispăşească păcatele, dar înviat apoi prin puterea lui Dumnezeu, ca dovadă că Dumnezeu a primit jertfa Sa, el le-a arătat pe Domnul Isus în slavă, unde este Mijlocitorul nostru înaintea lui Dumnezeu.

Dar ce mijloace întrebuinţa apostolul ca să înduplece pe Iudei — care socoteau crucea un scandal şi care se simţeau înjosiţi să li se înfăţişeze un om răstignit drept Mesia — şi ca să încredinţeze pe Greci — pentru care aceeaşi cruce era o nebunie? — Era el bogat? Nu, ci era nevoit să lucreze cu mâinile. Avea o stare înaltă în lume? Nu, era meseriaş, care făcea corturi. Era un om cu vorbire frumoasă, care să atragă pe ascultători? Nu. El zice: „... Când am venit la voi, n-am venit să vă vestesc mărturia lui Dumnezeu cu o vorbire sau înţelepciune strălucită... Şi învăţătura şi propovăduirea mea nu stăteau în cuvinte convingătoare ale înţelepciunii, ci într-o dovadă dată de Duhul şi de putere" (1 Corinteni 2.1-4). Apostolul prezenta Cuvântul lui Dumnezeu simplu, iar Duhul Sfânt îl însufleţea în inimi şi punea stăpânire pe ele. Tot acestea sunt şi azi mijloacele pe care le întrebuinţează Dumnezeu ca să întoarcă pe păcătoşi la El.

Urmarea cuvântărilor lui Pavel la Corint a fost însemnată. S-a alcătuit acolo o adunare numeroasă, dar nu din înţelepţi sau din cei de neam mare. Apostolul le scria: „Fraţilor, uitaţi-vă la voi, care aţi fost chemaţi: printre voi nu sunt mulţi înţelepţi în felul lumii, nici mulţi puternici, nici mulţi de neam ales" (1 Corinteni 1.26). Da, în ochii lumii erau slabi, neînsemnaţi, dispreţuiţi; înaintea lui Dumnezeu erau bogaţi şi de mare preţ. Cei ce crezuseră în Domnul acolo fuseseră mari păcătoşi; acum erau spălaţi de păcatele lor, sfinţiţi, îndreptăţiţi în numele Domnului Isus şi prin Duhul lui Dumnezeu. Într-adevăr, în El avem o bogăţie mai mare şi un nume mai slăvit decât tot ce poate da pământul. Domnul Hristos a fost făcut de Dumnezeu, pentru noi, „înţelepciune, dreptate, sfinţire şi răscumpărare" (1 Corinteni 1.30). E vreo comoară mai de preţ decât aceasta? Pavel scria mai târziu Corintenilor că „harul lui Dumnezeu, care v-a fost dat în Isus Hristos... v-a îmbogăţit în toate privinţele, cu orice vorbire şi cu orice cunoştinţă" (1 Corinteni 1.4-5). Aşa erau sfinţii din Corint; lucrul lui Pavel, timp de 18 luni, cât a petrecut în această cetate, adusese un rod frumos.

Însă, în timp ce Pavel vestea Evanghelia, sufletele credeau şi erau mântuite, iar Adunarea creştea, Vrăjmaşul veghea şi a căutat şi acolo, ca şi în alte părţi, să împiedice lucrarea slujitorului lui Dumnezeu. Şi de data aceasta, tot Iudeii au fost uneltele de care s-a slujit. Cârmuitorul roman al ţinutului Ahaia, al cărei oraş mai de seamă era Corintul, era pe atunci proconsulul Gallio. Acesta era un om învăţat, cu o fire blândă, şi frate cu un vestit filozof, numit Seneca, ale cărui scrieri se păstrează şi azi. Iudeii necredincioşi, totdeauna plini de ură împotriva numelui Domnului Isus şi împotriva slujitorilor Săi credincioşi, au pus mâna pe Pavel şi l-au târât înaintea scaunului de judecată.

Ce învinuire puteau să-i aducă? De data aceasta n-au mai spus că Pavel se ridica împotriva stăpânirii romane, ci, întrucât religia lor iudaică era recunoscută de Romani, ei au spus dregătorului: „Omul acesta înduplecă pe oameni să se închine lui Dumnezeu într-un fel care este împotriva legii". Romanii aveau legi foarte severe împotriva celor care propovăduiau religii noi şi Iudeii trăgeau nădejde că Pavel are să fie pedepsit din cauza aceasta. De data aceasta însă, ura lor nu le-a slujit bine. Gallio era un om nepăsător faţă de lucrurile lui Dumnezeu. În mintea lui, era vorba de neînţelegeri de nume şi de cuvinte. El spune că e pus acolo să facă dreptate când e vorba de crime şi nelegiuiri, nu de neînţelegeri religioase. Şi avea dreptate. Pavel ar fi voit să înceapă vorba, nu ca să se apere, ci ca să folosească această împrejurare pentru a vesti Evanghelia; dar cârmuitorul, după ce le-a spus că nu vrea să fie judecător al unor astfel de lucruri, i-a alungat pe toţi cu dispreţ.

Pretutindeni Iudeii nu puteau să fie suferiţi de păgâni, fiindcă erau un popor ce stătea departe de ceilalţi. Iudeii aveau dreptate să nu se amestece în obiceiurile rele ale păgânismului, însă, deşi despărţiţi de păgâni, n-aveau totuşi o viaţă curată, care să insufle respect păgânilor, cum le spune Pavel în Epistola către Romani.

Se lăudau că ei cunosc pe Dumnezeu şi că au Legea Lui, dar călcau această Lege şi necinsteau pe Dumnezeu în toate felurile, încât, din cauza lor, numele lui Dumnezeu era hulit printre neamuri (Romani 2.17-24). Totodată, apostolul rosteşte împotriva lor aceste cuvinte: Nu plac lui Dumnezeu şi sunt vrăjmaşi tuturor oamenilor" (1 Tesaloniceni 2.15). Şi ei credeau că sunt religioşi! Nimic nu e mai urât înaintea lui Dumnezeu decât să mărturiseşti că eşti religios, dar să tăgăduieşti adevărata religie prin viaţa de toate zilele.

Mulţimea de păgâni care înconjura scaunul de judecată în aşteptarea hotărârii cârmuitorului, văzând dispreţul cu care Gallio a alungat pe Iudei, şi-a îndreptat ura împotriva lor. A pus mâna pe Sosten, noul fruntaş al sinagogii, cel care va fi învinovăţit pe Pavel, şi a început să-l bată. Ce făcea Gallio, sub ochii căruia se petreceau acestea? Nimic. Ce-i păsa lui că e bătut un Iudeu? Nu s-a purtat bine, căci era dator să fie drept faţă de toţi. Însă Dumnezeu care s-a slujit de nepăsarea religioasă a lui Gallio ca să scape pe Pavel, îngăduia ca, prin nedreptatea lui, răutatea Iudeilor să se întoarcă asupra capului lor.

Pavel a putut deci să continuie, acolo, destul de multă vreme, lucrarea binecuvântată a Evangheliei, vestind păcătoşilor mântuirea, învăţând şi încurajând pe sfinţi. Apoi şi-a luat ziua bună de la fraţi şi a plecat, împreună cu prietenii săi Aquila şi Priscila, la Efes, unde-l vom găsi mai departe.

Mai târziu Pavel vine iarăşi la Corint, dar n-avem ştiri amănunţite despre lucrarea făcută cu acest prilej. Din Efes, el a scris două epistole adunării din Corint. Sunt printre cele mai lungi pe care le avem de la Pavel şi vorbesc despre lucruri foarte însemnate. Ele întregesc ştirile pe care le avem despre Corinteni şi de aceea vom spune câteva cuvinte despre ele.

Apostolul aflase de la fraţii veniţi din Corint că în adunare pătrunsese mult rău. Credincioşii, în loc să trăiască în iubire şi înţelegere, alcătuiseră mai multe partide. Unul se lăuda că e al lui Petru, altul al lui Pavel, altul al lui Apolo. Din lipsă de veghere, unul dintre ei căzuse şi trăia în desfrânare, iar ceilalţi îl îngăduiau. Sub cuvânt că erau liberi, luau parte la sărbătorile păgâneşti. Unii puneau la îndoială apostolatul lui Pavel. Neorânduiala pătrunsese adânc în adunare: femeile ar fi vrut să vorbească şi ele; cina era pângărită; darul vorbirii în limbi şi cunoştinţa ajunseseră pricini de laudă, nu mai erau spre zidirea altora, întrucât fiecare se grăbea să vorbească, ba chiar mai mulţi deodată; şi ceva şi mai rău: în adunare se strecuraseră învăţături greşite cu privire la înviere.

Ce stare tristă pentru o adunare a lui Dumnezeu! Ce a făcut Pavel? Inima lui era foarte îndurerată, însă, încrezându-se în Dumnezeu, care chemase pe Corinteni la părtăşia cu Fiul Său, Isus Hristos, şi care este credincios, le-a scris ca să le trezească din nou cugetul şi să-i aducă la o purtare vrednică de părtăşia cu Domnul. Astfel, înţelepciunea şi bunătatea lui Dumnezeu au prevăzut pentru toate timpurile, în aceste epistole, ce-i trebuie Bisericii ca să fie călăuzită în mersul ei; căci ce s-a scris este nu numai pentru Corinteni, ci totodată pentru „toţi cei ce cheamă în vreun loc numele lui Isus Hristos" (1 Corinteni 1.2). Să străbatem deci unele din învăţăturile pe care Pavel le dă Corintenilor şi care se îndreaptă şi către noi.

El ne spune mai întâi ce este adunarea creştinilor dintr-o localitate. E Adunarea lui Dumnezeu, înfăţişând Adunarea întreagă, alcătuită din toţi credincioşii. E Templul lui Dumnezeu, căci Duhul Sfânt locuieşte în ea. Ce sfinţenie trebuie deci să fie într-o adunare! Cel care-şi zice „frate" şi trăieşte în păcat, trebuie să fie dat afară. Adunarea e „trupul" lui Hristos, El fiind Capul. Credincioşii sunt mădulare ale trupului şi uniţi cu Hristos prin Duhul Sfânt. Fiecare mădular îşi are deci slujba sa, întrebuinţarea sa, şi toţi sunt chemaţi să alerge în ajutorul celorlalţi, fără ceartă, fără mânie.

Cina Domnului, în amintirea morţii Lui, până va veni El, se sărbătoreşte în Adunare. Este părtăşia cu sângele şi cu trupul Său, date pentru noi. Pâinea, împărţită între toţi, aminteşte că cei care iau parte sunt mădularele ale trupului Domnului Hristos. Adevăraţii credincioşi, şi numai ei, au dreptul şi harul să ia parte la cina Domnului.

Darurile (învăţătura, prorocia, limbile etc.) sunt date în Adunare nu prin mijlocirea oamenilor sau rânduiala Bisericii, ci Duhul Sfânt le împarte de-a dreptul cum găseşte cu cale, dând unuia înţelepciune, altuia cunoştinţă, altuia prorocire etc. Totul trebuie să fie făcut cu rânduială, spre folosul altora, în vederea zidirii celor credincioşi. Şi mai presus de toate, trebuie să domnească dragostea.

Viaţa morală a fiecăruia în parte este totodată pricina îndemnurilor apostolului. Cel credincios trebuie să se despartă de orice lucru rău şi să trăiască în sfinţenie, căci el este un mădular al trupului Domnului Hristos; iar trupul său este templul Duhului Sfânt. Trebuie deci să slăvim pe Dumnezeu în trupul nostru. Creştinul trebuie să se ferească de judecăţi şi mai degrabă să sufere când i se face nedreptate. Trebuie să fugă de închinarea la idoli; să nu ia parte la mesele şi la sărbătorile în cinstea idolilor, căci aceasta ar însemna să ia pate la masa demonilor.

În sfârşit, în privinţa greşelii unora dintre Corinteni care spuneau că nu este înviere, apostolul statorniceşte mai întâi faptul neîndoelnic că Domnul Hristos a înviat, adăugând că, fără aceasta, noi am fi încă în păcatele noastre. Arată apoi că, dacă Hristos a înviat, şi sfinţii vor învia. Am purtat chipul celui pământesc, al lui Adam, cu trupuri supuse putrezirii, care sunt din pământ; vom purta şi chipul Celui ceresc, al Domnului Hristos, cu trupuri nesupuse putrezirii. Carnea şi sângele, adică trupurile noastre pieritoare, aşa cum sunt acum, nu pot să meargă în cer, să moştenească împărăţia lui Dumnezeu. Dar apostolul ne descopere o taină, ascunsă până atunci: „Nu toţi vom adormi (sau muri), dar toţi vom fi schimbaţi, într-o clipă, într-o clipeală din ochi, la cea din urmă trâmbiţă. Trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii şi noi vom fi schimbaţi. Căci trebuie ca trupul acesta, supus putrezirii, să se îmbrace în nemurire" (1 Corinteni 15.51-53).