Lucrarea lui Pavel la Filipi

Istoria Lidiei

Apostolul şi cei ce-l însoţeau se găseau acum în Europa, veniţi aici să înceapă lucrarea Domnului. În această parte a pământului, locuită de noi, Biserica trebuia să ia o mai mare dezvoltare. La marginile acestei Europe trebuia să strălucească Evanghelia. Putem să ne aducem aminte, în această privinţă, de vechea binecuvântare prorocească a patriarhului Noe: „Dumnezeu să lărgească locurile stăpânite de Iafet; Iafet să locuiască în corturile lui Sem..." (Geneza 9.27). În răsărit locuiesc urmaşii lui Sem, din care a ieşit Israel, poporul ales, al cărui Dumnezeu era Domnul şi din mijlocul căruia S-a născut Mântuitorul lumii. Urmaşii lui Iafet, din care ne tragem şi noi, au trebuit să se împrăştie spre apus, să umple Europa şi apoi tot pământul cu numeroasele lor colonii: „să locuiască în corturile lui Sem". În acelaşi timp, cunoaşterea Dumnezeului lui Sem şi a Mântuitorului făgăduit venea să lumineze şi pe aceşti harnici şi puternici copii ai lui Iafet. Pavel, fără să se oprească la Neapole, s-a dus la Filipi, cetate însemnată, locuită în mare parte de colonişti romani. În zadar veţi căuta acum vechea ei măreţie: nu mai sunt decât nişte ruine aproape de un biet sat, cu numele Feliah. Dar monumentele harului lui Dumnezeu, sufletele care, prin Cuvântul Domnului, au fost aduse la El, vor rămâne veşnic în slavă. Aceasta este deosebirea dintre lucrările omului şi lucrările lui Dumnezeu: cele dintâi pier, celelalte rămân pentru totdeauna.

Potrivit obiceiului său, apostolul a căutat mai întâi pe Iudeii care locuiau la Filipi. Se pare că erau puţini, căci n-aveau sinagogă în cetate. Se adunau afară, dincolo de poarta cetăţii, aproape de râul Strimon. În acest loc, ales, fără îndoială ca să poată să facă spălările religioase obişnuite, Iudeii se adunau pentru rugăciune. Acolo, în ziua sabatului, a venit şi Pavel împreună cu cei ce-l însoţeau, ca să fie cu mica adunare, care, în mijlocul păgânilor, se închina adevăratului Dumnezeu. E drept că această adunare nu cunoştea încă toate bogăţiile harului lui Dumnezeu, dar avea să le audă vestindu-se.

Se pare că în această zi nu veniseră Iudei, bărbaţi, la adunare; cel puţin, istorisirea lui Luca nu vorbeşte decât despre femei că erau adunate. Către ele şi-au îndreptat cuvântul slujitorii lui Dumnezeu. Printre ele se găsea una numită Lidia. Ea era de fel din Tiatira, o cetate în Asia Mică, unde mai târziu găsim o adunare creştină, căreia, în Apocalipsă, Domnul i-a trimis o înştiinţare prin robul său Ioan (Apocalipsa 2.18). Lidia era vânzătoare de purpură, o stofă aleasă şi foarte scumpă, de culoare violetă sau roşie, pe care o purtau numai împăraţii şi oamenii foarte bogaţi; mai erau îmbrăcate cu ea şi statuile zeilor. Vopseaua cu care se colora purpura se scotea dintr-un fel de melc ce se găseşte pe ţărmurile Mării Mediterane; şi, deoarece fiecare animal nu dă decât câteva picături, se înţelege pentru ce stofele colorate astfel costau aşa de scump. Lidia câştigase fără îndoială o oarecare îndemânare în negustoria sa; dar, ceea ce era mai de preţ, ea avea în inimă teamă de Dumnezeu şi dorinţa de a-L cunoaşte. Şi Scriptura spune că „frica de Domnul este începutul înţelepciunii" (Psalmul 111.10). Lidia avea deci să înveţe în curând să cunoască pe Cel ce este „înţelepciunea lui Dumnezeu pentru noi" (1 Corinteni 1.24, 30). Lidia nu era Iudeică din naştere, dar învăţase să cunoască pe adevăratul Dumnezeu, căruia Îi slujea, şi-i plăcea să se adune cu Iudeii ca să se roage.

Lidia a avut parte de această binecuvântare, pe care Dumnezeu o dă celor ce-L caută. Ea asculta ce spuneau trimişii Domnului.

Înainte de Lidia, vedem la picioarele Domnului Isus, ascultând cuvântul Său, o altă femeie evlavioasă: Maria; Domnul Isus spune că ea şi-a ales partea cea bună. Tot Domnul, într-altă parte, zice: „Ferice de cei care ascultă Cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc" (Luca 11.28).

Aşa era Lidia. Ea nu se mărginea numai să-şi plece o ureche neatentă la ceea ce se spunea. Ea îşi dădea silinţa să priceapă bine cuvintele trimişilor lui Dumnezeu şi în curând ea a fost unul din preafericiţii de care vorbeşte Domnul. Însă toate silinţele Lidiei, care asculta, ar fi fost zadarnice, dacă n-ar fi lucrat Dumnezeu în inima ei. Ca să înţelegem lucrurile lui Dumnezeu, trebuie ca Dumnezeu Însuşi să ni le descopere; şi aceasta o face, punând Cuvântul Său în inima noastră prin Duhul Său, aşa ca noi să vedem ce suntem — sărmani păcătoşi pierduţi — şi ce a făcut Dumnezeu pentru noi, în harul Său, ca să ne mântuiască. Acestea erau lucrurile de preţ pe care le vestea Pavel. Dumnezeu a deschis inima Lidiei ca să asculte cu luare aminte şi ea a primit vestea bună a mântuirii şi a dragostei minunate a lui Dumnezeu şi a Domnului Hristos.

Lidia a crezut în Domnul. A fost adăugată Adunării creştine împreună cu toată casa ei. Aşa s-a întemeiat biserica din Filipi, cea dintâi în Europa, numărând la început o femeie simplă şi familia sa. Dumnezeu Se slăveşte astfel totdeauna în slăbiciune; ceea ce face El, pare slab în ochii oamenilor, dar este începutul unei mari binecuvântări. Cuvântul lui Dumnezeu primit în inimă aduce totdeauna roade în viaţă. Cel dintâi rod e dragostea, ce se arată mai întâi faţă de slujitorii scumpi ai lui Dumnezeu, care se ostenesc pentru lucrarea Stăpânului lor. Lidia nu putea să sufere gândul ca apostolii şi însoţitorii lor să fie siliţi să meargă într-o casă străină sau să fie găzduiţi de oameni necredincioşi. Ea făcea parte acum din familia lui Dumnezeu, ca şi ei; casa ei era deci a lor, şi astfel i-a silit să intre şi să rămână în casa ei, ca dovadă că ei o socoteau credinciosă Domnului. Dragostea pe care o avea în inimă pentru Domnul s-a arătat în afară prin dragoste pentru trimişii Lui.

Ne-am întins cam mult asupra istoriei Lidiei. Am făcut aceasta, însă, pentru că găsim aici exemplul unei adevărate întoarceri la Dumnezeu, înfăţişată prin aceste trei lucruri: ea asculta; Dumnezeu i-a deschis inima; şi, primind şi crezând Cuvântul Său, viaţa lui Dumnezeu s-a arătat în ea prin lucrări de dragoste.

Întoarcerea la Dumnezeu a temnicerului

Am văzut începutul liniştit şi fericit al adunării din Filipi. Apostolii s-au mai dus la locul de adunare, ca să facă să înainteze lucrarea lui Dumnezeu. Fără îndoială că şi alte suflete, ca şi Lidia, au fost aduse la Domnul. Epistola lui Pavel către Filipeni numeşte pe mai mulţi.

Însă Vrăjmaşul nu poate să vadă suflete mântuite, fără să caute să se împotrivească harului lui Dumnezeu. Aceasta s-a întâmplat numaidecât şi la Filipi.

În această cetate se găsea o biată femeie sclavă, care „avea un duh de ghicire", cum se spunea despre acele persoane care ziceau că au darul să prevadă viitorul sau să ghicească şi care erau numeroşi în acea vreme, cum din nenorocire sunt şi în zilele noastre, deşi poartă alte nume. Astfel de fiinţe însă sunt nişte unelte nenorocite ale Satanei, iar cei ce-i ascultă sunt înşelaţi.

Roaba de care vorbim era, în adevăr, posedată de un duh rău; şi stăpânii ei se slujeau de ea, ca să aibă câştig din partea celor care veneu să li se spună viitorul.

Într-o zi, pe când slujitorii lui Dumnezeu se duceau la locul de rugăciune, i-a întâlnit această nefericită roabă. Numaidecât duhul care era în ea, recunoscând în apostoli puterea dumnezeiască, a fost silit să mărturisească acest lucru prin gura roabei. Ea s-a luat după ei, strigând: „Oamenii aceştia sunt robii Dumnezeului Celui Prea Înalt şi ei vă vestesc calea mântuirii" (Faptele Apostolilor 16.17). Demonii, când se găseau în faţa Domnului Isus pe pământ strigau: „Tu eşti Fiul lui Dumnezeu". Domnul Isus însă nu voia să primească mărturia din partea lor, ci le închidea gura, scoţându-i din trupul celor stăpâniţi. Nici Pavel, pentru lucrarea sa, nu putea să primească mărturie de la un duh rău. De aceea, după ce l-a suferit mai multe zile, necăjit, a poruncit duhului, nu în numele său, ci în numele Domnului Isus, să iasă din această roabă. Chiar în ceasul acela, duhul a ieşit şi biata roabă a fost eliberată. Stăpânii roabei şi-au pierdut orice nădejde de câştig. Era o grozavă pagubă pentru zgârcenia lor. Satan, care căutase să se facă ajutorul apostolilor şi care-şi vedea şiretlicul zădărnicit, s-a slujit de gândurile rele ale stăpâ-nilor roabei, ca să-i ridice împotriva lui Pavel şi a lui Sila. Mâniaţi din cauza pierderii câştigului pe care-1 aveau de pe urma roabei şi voind să se răzbune, au târât pe cei doi slujitori ai lui Dumnezeu în faţa judecătorilor, care-şi aveau reşedinţa în piaţa publică. Ei nu puteau să le aducă învinuirea că au făcut bine roabei lor; de aceea au alergat la defăimare şi minciună, spunând: „Oamenii aceştia ne tulbură cetatea; sunt nişte Iudei, care vestesc nişte obiceiuri pe care noi, Romanii, nu trebuie nici să le primim, nici să le urmăm" (Faptele Apostolilor 16.20, 21). Aceasta era o învinuire grea, căci legile romane pedepseau aspru pe cei care căutau să răspândească o religie nouă. Spunând că Pavel şi Sila erau Iudei, au aţâţat ura pe care o aveau păgânii faţă de acest popor dispreţuit.

Toată mulţimea care a auzit aceste învinuiri s-a ridicat împotriva apostolilor. Judecătorii, voind cu tot dinadinsul să-i liniştească, în loc să cerceteze cauza cu dreptate, au poruncit ca Pavel şi Sila să fie bătuţi cu nuiele şi aruncaţi în temniţă. Puţin le păsa de cei doi Iudei străini. Au pus să se smulgă hainele de pe apostoli şi le-au dat peste tot trupul gol un mare număr de lovituri, ce au lăsat urme sângeroase. Apoi, aproape morţi cum erau, cu hainele sfâşiate, apostolii au fost aruncaţi în temniţă. Temnicerului i s-a dat poruncă să-i păzească bine.

În temniţă îi aştepta un nou chin. Temnicerul, primind o astfel de poruncă, trebuia să asculte de mai marii săi. A aruncat deci pe apostoli în temniţa dinăuntru, fără îndoială o încăpere întunecoasă, şi le-a pus picioarele în butuci. Aceştia erau nişte buşteni de lemn cu nişte deschizături în care se băgau picioarele şi apoi se strângeau, aşa încât nu mai îngăduiau nici o mişcare.

Satan şi oamenii făcuseră tot ce stătea în puterea lor împotriva slujitorilor lui Dumnezeu; dar ei nu pot atinge decât trupul şi Domnul a zis: „Să nu vă temeţi de cei care ucid trupul şi după aceea nu mai pot face nimic" (Luca 12.4). Pavel şi Sila ştiau aceasta. În temniţa aceea întunecoasă în care zăceau, o lumină cerească le umplea inimile. Ei se gândeau la Cel care i-a iubit şi care a suferit mai mult decât ei din partea oamenilor, la Cel care a suferit judecata şi moartea pe cruce, ca să-i mântuiască. Se socoteau fericiţi să sufere şi ei ceva pentru El. Îşi îndreptau privirile în sus şi, întocmai ca Ştefan, vedeau, prin credinţă, în slavă, pe Domnul Isus, Fiul Omului, care-i iubea şi avea să-i ia într-o zi la El. Nu se simţeau nenorociţi, nici nu se plângeau, ci erau plini de dragoste pentru Mântuitorul lor şi se bucurau de o pace adâncă şi de o fericire negrăită.

Ceea ce umplea sufletul lor se arăta în afară. Pe la miezul nopţii, când întunericul domnea pretutindeni, în acest loc unde de obicei se auzeau numai gemete şi blesteme, aceşti doi oameni preafericiţi cântau cântări de laudă lui Dumnezeu. Ce biruinţă asupra Vrăjmaşului, care credea că le-a închis gura! Rugăciunile şi laudele lor erau o mărturie şi o predică: „Cei închişi îi ascultau". Ce mare trebuie să fi fost uimirea lor! Astfel, Dumnezeu era slăvit într-o temniţă întunecoasă.

Răspunsul la rugăciunile şi încrederea lor n-a întârziat. Dumnezeu, în puterea Sa, a venit să arate ce erau pentru inima Lui aceşti doi întemniţaţi. Deodată s-a făcut un mare cutremur de pământ. Temeliile închisorii au fost clătinate; uşile tari şi bine încuiate s-au deschis; butucii, legăturile şi lanţurile care strângeau mădularele celor închişi au fost sfărâmate; şi astfel toată puterea omului a fost ca şi nimicită dinaintea lui Dumnezeu.

Puterea dumnezeiască avea însă să smulgă Satanei o altă pradă. Temnicerul, deşteptându-se din somn, a alergat să vadă dacă totul era în rânduială. Cât a rămas de încremenit, când a văzut uşile temniţei deschise! Şi-a închipuit îndată că toţi cei închişi au fugit şi, deoarece el răspundea de ei cu viaţa lui, în deznădejdea sa, a scos sabia ca să se omoare. Dumnezeu însă nu deschisese uşile temniţei ca legile să fie înfrânte. Arătându-Şi puterea, El avea alte gânduri, gânduri de îndurare. El Însuşi a ţinut în loc pe cei închişi.

În clipa în care bietul temnicer voia să-şi curme viaţa şi să se prezinte astfel înaintea scaunului de judecată al lui Dumnezeu, s-a auzit glasul harului, care voia să mântuiască pe păcătos şi să nu-l lase să piară: „Să nu-ţi faci nici un rău, căci toţi suntem aici" (Faptele Apostolilor 16.28). Temnicerul, izbit de aceste cuvinte atât de neaşteptate, cere o lumină, sare înăuntru, unde aruncase pe slujitorii lui Dumnezeu şi cade la picioarele lor, tremurând tot de spaimă.

Cum s-au schimbat toate! În ce lumină nouă îi vede acum! Locul acelora pentru care Dumnezeu mijloceşte în felul acesta nu era în temniţă. El îi scoate afară. Dar totodată se vede şi el în lumina lui Dumnezeu. îşi dă seama că este pierdut şi, cu inima neliniştită, întreabă: „Domnilor, ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?"

Întrebarea n-a rămas fără răspuns. Acelaşi cuvânt de har, care l-a împiedicat să-şi facă rău, vine acum să-i facă bine şi să-i aducă pacea în inimă. Apostolii îi răspund numaidecât: „Crede în Domnul Isus şi vei fi mântuit tu şi casa ta" (Faptele Apostolilor 16.28-31). Pentru temnicer, ca şi pentru toţi, aceasta este singura cale a mântuirii. Numele Domnului Isus este singurul nume dat oamenilor, prin care trebuie să fie mântuiţi.

Lumina şi harul dumnezeiesc au intrat astfel în această tristă locuinţă, ca să facă din ea o casă de bucurie. Silinţele Satanei s-au întors împotriva lui. El făcuse ca apostolii să fie băgaţi în temniţă, ca să le astupe gura; acolo însă au fost mântuite suflete. Ce minunat lucrează puterea şi dragostea lui Dumnezeu! Slujitorii Domnului, după cele dintâi cuvinte de pace, au continuat vorbirea despre vestea bună a mântuirii către temnicer şi către toţi cei din casa sa.

Temnicerul a crezut şi credinţa sa s-a arătat numaidecât prin dragoste, cum s-a arătat şi la Lidia. El i-a luat chiar în ceasul acela din noapte şi le-a spălat rănile. După această mărturisire, el şi ai lui au fost adăugaţi Adunării creştine. Un alt rod al credinţei s-a arătat la temnicer: gândindu-se la nevoile celor care acum erau pentru el fraţi preaiubiţi, i-a dus acasă şi le-a pus masa, bucurându-se că au fost aduşi la cunoştinţa dragostei minunate a lui Dumnezeu pentru mântuirea lor. Ce noapte fericită pentru ei toţi! Trecuseră din întuneric la lumină şi de sub puterea Satanei la Dumnezeu.

Când s-a făcut ziuă, judecătorii au crezut că, liniştindu-se zarva, pot să dea drumul acestor oameni, împotriva cărora n-aveau nici o judecată de făcut. Au trimis deci poruncă temnicerului să le dea drumul; temnicerul a spus lui Pavel. Însă Pavel, care suferise nedreptate, nu putea, pentru slava Evangheliei, să primească să i se dea drumul în ascuns, ca unui om fără căpătâi. El n-a vrut deci să iasă din temniţă şi a cerut ca judecătorii înşişi să vină să le dea drumul, întrucât ei erau cetăţeni romani şi n-ar fi trebuit să fie loviţi şi aruncaţi în închisoare fără judecată.

Judecătorii s-au temut când au auzit că au pus mâinile pe nişte cetăţeni romani; s-au grăbit să-şi ceară iertare lui Pavel şi lui Sila şi i-au scos afară din temniţă, rugându-i în acelaşi timp să plece din cetatea lor. Apostolii, fiind acum liberi, au intrat în casa Lidiei, unde găzduiau, au adunat pe fraţi şi, după ce i-au mângâiat şi le-au dat îndemnuri, au plecat din Filipi, ca să-şi continue lucrarea în altă parte.

Astfel a fost întemeiată cea dintâi adunare creştină în Europa. Alcătuită din câţiva Iudei, din prozeliţi şi păgâni, era credincioasă Domnului şi iubită de slujitorii Săi, care au suferit, ca să-i vestească Evanghelia. Din epistola pe care le-a scris-o, vedem cât de mult iubea Pavel pe scumpii săi Filipeni.