A doua călătorie a lui Pavel

Evanghelia adusă în Europa

După ce a stat câtva timp la Antiohia, Pavel, întruna ocupat cu Domnul şi cu harul Său, a zis lui Barnaba: „Să ne întoarcem acum şi să mergem pe la fraţii din toate cetăţile în care am vestit Cuvântul Domnului, ca să vedem ce mai fac" (Faptele Apostolilor 15.36). Întotdeauna acest credincios slujitor al Domnului Isus a avut pe inimă binele adunărilor. El nu se mulţumea numai cu vestirea Evangheliei şi cu aducerea sufletelor la Domnul Hristos, ci dorinţa sa arzătoare şi scopul rugăciunilor sale era ca sfinţii să fie învăţaţi şi întăriţi, ca să trăiască într-un chip vrednic de Domnul.

Barnaba era hotărât să primească invitaţia lui Pavel, dar voia să-i însoţească şi nepotul său Ioan, numit şi Marcu. Ne aducem aminte că Marcu plecase cu cei doi apostoli în prima lor călătorie, dar, descurajat de la început, se întorsese la Ierusalim. El pusese mâna pe plug şi se uitase înapoi; Pavel gândea că un astfel de om nu era în stare să întâmpine biruitor greutăţile înaintea cărora dăduse înapoi în cea dintâi călătorie.

Între cei doi apostoli s-a iscat deci o neînţelegere, ceea ce n-ar fi trebuit să fie, pentru că aceasta este un rod al firii păcătoase, nu al Duhului. Urmarea a fost că s-au despărţit. Barnaba a luat cu el pe Marcu şi a plecat în insula Cipru, patria sa. Fără îndoială, Barnaba a continuat să fie întrebuinţat în lucrul Domnului; tot aşa, Marcu a fost format, prin har, pentru slujbă, cum ne face cunoscut Pavel într-una din epistolele sale (2 Timotei 4.11); dar Duhul Sfânt nu ne mai vorbeşte de ei în istoria pentru întemeierea Bisericii. Pavel, părăsit de vechiul său tovarăş, şi-a ales pe Sila ca să meargă cu el, deoarece văzuse că are râvnă pentru Domnul; de atunci Sila nu l-a mai părăsit. Ei au plecat, încredinţaţi de fraţi, ca şi întâia dată, în grija harului lui Dumnezeu. Acest lucru nu ne mai este spus şi despre Barnaba; de aici putem să tragem concluzia că adunarea din Antiohia a încuviinţat pe Pavel în hotărârea sa cu privire la Marcu.

În loc să meargă pe acelaşi drum pe care mersese în prima sa călătorie cu Barnaba şi ca să nu se ducă unde lucra acesta, Pavel a plecat pe uscat în cele din urmă oraşe în care vestise Evanghelia, adică la Derbe şi la Listra. Pentru aceasta a trebuit să străbată o parte din Siria şi din Cilicia. Pretutindeni întâlnea adunări, pe care le întemeiase harul lui Dumnezeu. Cât de mult trebuie să se fi bucurat inima apostolului! Nu avea să mai vestească Evanghelia înaintea Iudeilor vrăjmaşi sau a păgânilor orbiţi, ci avea să întărească, prin îndemnurile şi învăţăturile sale, sufletele care cunoşteau pe Domnul Isus. Putea să arate înaintea lor toate bogăţiile dragostei Domnului Hristos, capul Adunării, ca să-i întemeieze şi să-i înrădăcineze în această dragoste.

Sosit la Derbe şi la Listra, şi-a mai luat un tovarăş de lucru: pe Timotei, care se întorsese la Dumnezeu în prima călătorie a lui Pavel; de aceea îl numeşte „adevăratul său copil în credinţă" şi „copilul său preaiubit" (1 Timotei 1.2; 2 Timotei 1.2). De atunci, acest tânăr creştin mersese cu credincioşie; fraţii din Listra şi din Iconia îl vorbeau de bine.

Prin gura unui proroc, Timotei fusese ales de Dumnezeu pentru lucrul Lui; toţi au dat mărturie bună despre el şi bătrânii au încuviinţat aceasta prin punerea mâinilor; apoi Pavel l-a făcut tovarăş de lucru, tot prin punerea mâinilor (1 Timotei 4.14; 2 Timotei 1.6). Însă Timotei era fiul unei Iudeice credincioase şi al unui tată Grec. O astfel de căsătorie nu era potrivită cu legea iudaică. Pentru Iudei, ar fi fost o pricină de scandal ca Pavel să ia pe Timotei cu el, ca să vestească Evanghelia. Din cauza Iudeilor, deci, Pavel a tăiat împrejur pe Timotei. Pavel nu privea aceasta ca o condiţie de mântuire pentru Timotei, aşa cum gândeau cei care voiau să silească pe creştini să se supună Legii iudaice, ci voia doar ca să nu fie un motiv pentru Iudei, ca să refuze ceea ce vestea el.

Pavel cu cei doi tovarăşi şi-a continuat călătoria. Pe când trecea prin cetăţile în care erau adunări creştine, învăţa pe fraţi să păzească hotărârile apostolilor şi bătrânilor din Ierusalim, şi astfel să fie întărită şi păstrată legătura dintre toate adunările. În acelaşi timp, aceste hotărâri erau o stavilă pusă în faţa creştinilor iudei, care ar fi voit să supună pe neamuri Legii lui Moise. Adunările pe care le vizitau trimişii Domnului Hristos erau astfel întărite în credinţă şi creşteau în număr din zi în zi.

Însă Dumnezeu voia să ducă pe slujitorul Său într-alt câmp. Pavel trecuse prin Frigia şi marele ţinut al Galatiei, vestind Evanghelia. Duhul Sfânt lucrase cu putere printre Galateni: un mare număr se întorseseră la Dumnezeu şi se alcătuiseră mai multe adunări. Creştinii din Galatia arătaseră o mare dragoste faţă de apostol, care se alipise mult de ei. Dar nişte învăţători iudei s-au strecurat mai târziu în mijlocul lor şi, cu toate hotărârile apostolilor, au reuşit să le strecoare învăţătura că ei trebuie să păzească Legea lui Moise. În acelaşi timp, căuatau să pună la îndoială apostolia lui Pavel. Acesta a trebuit să le scrie o epistolă foarte serioasă, pentru că, voind să unească Legea cu Evanghelia, însemna s-o răstoarne pe aceasta din urmă.

Pavel şi însoţitorii săi, plecând din Galatia, voiau să vestească Evanghelia în această parte a Asiei Mici, numită mai ales Asia, dar Duhul Sfânt, care-i călăuzea, i-a oprit. Au vrut atunci să meargă mai spre miazănoapte, în Bitinia, însă călăuza lor sfântă, Duhul Domnului Isus, nu le-a dat voie. Cât de bucuroşi erau să meargă astfel sub călăuzirea lui Dumnezeu! S-au îndreptat deci spre Troa, ţinut aşezat pe malul acelei părţi a Mării Mediterane numită şi azi Arhipelag, în faţa Macedoniei, provincie aşezată la miazănoapte de Grecia, vestită în istoria veche şi care acum face parte din Grecia.

Pavel, totdeauna ocupat cu lucrul Domnului, a vestit Evanghelia. Mai târziu s-a alcătuit acolo o adunare, în care găsim pe Pavel într-altă împrejurare. Dar şi de data aceasta slujitorii Domnului au priceput pentru ce i-a călăuzit Dumnezeu în această parte.

Într-o noapte, Pavel a avut o viziune trimisă de Dumnezeu. A văzut un om din Macedonia, pe care l-a cunoscut poate după hainele şi după vorbirea lui. Acest om, stând în picioare înaintea apostolului, i-a zis: „Treci în Macedonia şi ajută-ne!" (Faptele Apostolilor 16.9). Pavel, plin de gândurile lui Dumnezeu şi ştiind că are însărcinarea să vestească Evanghelia neamurilor, a înţeles numaidecât, împreună cu însoţitorii săi, că Domnul îi chema să ducă numele Domnului Isus în aceste ţinuturi noi şi că Adunarea trebuia să se întindă şi acolo, şi chiar mai departe.

Ei au părăsit deci Troa, au trecut noaptea în insula Samotracia şi, plecând a doua zi, s-au îndreptat spre oraşul Neapole, pe malul mării, unde s-au dat jos din corabie. Acest oraş, care acum se numeşte Cavala, are un port însemnat; dar trimişii Domnului nu s-au oprit acolo: ei s-au îndreptat spre oraşul Filipi, unde Domnul avea de îndeplinit o lucrare minunată. Vom vorbi despre aceasta. Deocamdată să nu trecem peste un fapt însemnat. În Troa, s-a adăugat însoţitorilor lui Pavel un nou şi credincios tovarăş. Acesta este Luca, pe care Pavel, într-una din epistolele sale, îl numeşte „doctorul preaiubit" (Coloseni 4.14); el este acela care a scris Evanghelia ce-i poartă numele, cum şi minunata istorisire a Faptelor Apostolilor, care ne face cunoscută întemeiera Bisericii creştine pe pământ. Luca a rămas însoţitorul credincios al lui Pavel, în lucrarea plina de greutăţi, suferinţe şi primejdii. Cea din urmă dată când se mai pomeneşte despre el, este când Pavel era în închisoare la Roma în suferinţă şi părăsit de toţi. Atunci preafericitul apostol scrie: „Numai Luca este cu mine" (2 Timotei 4.11). Fericit loc pentru Luca! Mărturia aceasta, rămasă de veacuri, îi face cinste înaintea Domnului, care n-o va uita niciodată.