Credincioşii dintre neamuri

Nu sunt siliţi să ţină legea lui Moise

Adunarea din Antiohia se bucurase mult văzând că Dumnezeu a fost cu Pavel şi cu Barnaba şi, prin ei, deschisese neamurilor uşa credinţei. Credinţa este aceea care ne dă cunoaşterea lui Dumnezeu şi a Domnului Isus, în bucuria mântuirii şi în nădejdea cerului, când Domnul Isus va veni să ne ia ca să fim cu El. Iată pentru ce credinţa este asemănată cu o uşă.

Biserica deci creştea, sufletele erau mântuite şi numele Domnului era slăvit. Atunci Vrăjmaşul, văzând înaintarea Evangheliei printre neamuri, în ciuda prigonirilor pe care le ridicase împotriva apostolilor, s-a îndreptat în altă parte, ca să pună piedică lucrării lui Dumnezeu. Iudeii din partida fariseilor, care crezuseră şi intraseră în Biserică, aduseseră cu ei toate gândurile iudaice pe care le avuseseră mai înainte. Ei vedeau drept lucru bun că neamurile pot fi mântuite — Dumnezeu le arătase aceasta prin întoarcerea lui Corneliu — dar voiau să pună jugul Legii pe grumazul celor întorşi la Dumnezeu dintre neamuri. Aceşti Iudei credincioşi, venind la Antiohia, învăţau pe fraţi şi le spuneau că, dacă nu sunt tăiaţi împrejur şi nu păzesc Legea lui Moise, nu pot fi mântuiţi. Nu Duhul Sfânt îi trimisese, căci aceasta nu era învăţătura lui Dumnezeu şi apostolii din Ierusalim nu le dăduseră nici o poruncă în această privinţă. Ei aduceau în Antiohia gândurile lor şi tulburau astfel sufletele celor credincioşi.

În toate timpurile, omul a voit să adauge gândurile sale la gândurile lui Dumnezeu, care sunt desăvârşite, şi lucrările sale pentru mântuire la singura lucrare, pe deplin împlinită, a Domnului Hristos. Dacă toţi credincioşii dintre păgâni, pentru a fi mântuiţi, trebuiau să fie tăiaţi împrejur şi să păzească Legea lui Moise, atunci lucrarea Domnului Isus pe cruce n-ar fi fost deplină. Dacă, precum se spune adesea şi în zilele noastre, trebuie să facem fapte pentru a fi siguri de mântuire, credinţa şi nădejdea noastră nu se întemeiază numai pe Domnul Hristos, ci în parte şi pe lucrarea noastră şi, prin urmare, pe noi înşine. Dar aceasta nu e învăţătura lui Dumnezeu: Domnul Isus este singurul nume dat oamenilor, prin care am fost mântuiţi. Apostolul zice: „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte..." (Efeseni 2.8-9).

Aşadar, cei ce voiau să pună jugul Legii pe grumazul fraţilor din Antiohia se înşelau mult; ei puneau la îndoială desăvârşirea şi plinătatea lucrării Domnului Hristos. Fără să-şi dea seama, erau unelte ale Satanei, care a căutat totdeauna să înjosească persoana sau lucrarea Domnului Hristos. Să ne întipărim acest adevăr de preţ şi anume: Domnul Isus, prin jertfa Sa făcută odată pentru totdeauna, mântuieşte deplin pe cei care cred în El.

Pavel şi Barnaba, care erau învăţaţi de Duhul Sfânt şi aveau pe inimă slava Domnului Isus, s-au împotrivit acestor învăţături primejdioase. Însă deoarece aceşti învăţători veneau din Iudeea şi susţineau poate că se sprijinesc pe autoritatea apostolilor care erau în Ierusalim, adunarea din Antiohia a hotărât să trimită la Ierusalim pe Pavel şi pe Barnaba, însoţiţi de alţi câţiva fraţi, ca să întrebe pe apostoli şi bătrâni asupra acestei neînţelegeri. Era neapărată nevoie ca să fie acelaşi gând în toată Biserica. Creştinii din Ierusalim şi cei din Antiohia nu alcătuiau două adunări independente una de alta. Toţi făceau parte din singura Adunare a Domnului Hristos, care este trupul Său; şi cum nu este decât un singur Duh care alcătuieşte şi însufleţeşte acest trup, trebuia să se păstreze unitatea Duhului. Una din silinţele Satanei a fost să facă pe creştini să uite că sunt un singur trup; şi a reuşit foarte bine ca să-i dezbine.

Pavel, Barnaba şi ceilalţi fraţi, însoţiţi cu inima de adunare, s-au dus la Ierusalim. În drumul lor, în toate adunările din Fenicia şi din Samaria au istorisit harul minunat al lui Dumnezeu, arătat în întoarcerea la El a neamurilor. Fraţii s-au bucurat foarte mult. Dragostea lui Dumnezeu, turnată în inimile lor, le lărgea tot mai mult inima: au înţeles că slava Domnului Hristos nu era ca să fie mântuiţi numai Iudeii, ci toţi, neamuri şi Iudei, să aibă parte de binecuvântările cereşti, pe care Domnul Isus le-a dobândit prin moartea Sa.

Ajunşi la Ierusalim, cei trimişi din Antiohia au fost primiţi de adunare, de apostoli şi de bătrâni şi au istorisit ce s-a petrecut la Antiohia. La început, s-a făcut multă vorbă. Fără îndoială că unii, mai puţin luminaţi, credeau că învăţătorii farisei aveau dreptate, în vreme ce alţii, ca Pavel şi Barnaba, socoteau că Domnul Hristos, prin venirea, moartea şi învierea Sa, pusese deoparte Legea: că astfel totul era înlocuit prin persoana şi prin lucrarea Sa.

Dar Duhul Sfânt, după făgăduinţa Domnului, era în mijlocul adunării ca s-o călăuzească în tot adevărul. Petru, care deschisese neamurilor din Cezareea Împărăţia cerurilor, s-a sculat şi a amintit că Dumnezeu l-a ales anume pentru aceasta, fără să-i poruncească să le pună pe grumaz jugul Legii. Nici Iudeii, nici părinţii lor nu-l putuseră purta: ei au călcat totdeauna Legea şi, ca să fie mântuiţi, au avut nevoie, întocmai ca şi neamurile, de harul Domnului Isus Hristos. Le-a mai amintit că, fără tăierea împrejur şi fără Lege, Duhul Sfânt S-a coborât ca să locuiască în aceşti credincioşi, a căror inimă a fost curăţită prin credinţă. Legea nu era deci de neapărată nevoie pentru mântuire.

Când Petru a terminat vorbirea, Pavel şi Barnaba, ca să sprijinească vorbirea lui, au început să istorisească ce a făcut Dumnezeu, prin ei, în mijlocul neamurilor. Ei nu vestiseră Legea, ci pe Domnul Hristos, şi sufletele fuseseră mântuite. Atunci Iacov, unul din stâlpii adunării din Ierusalim, a arătat că vorbele prorocilor din vechime se potrivesc cu cele ce li se spunea acum, că Dumnezeu a avut totdeauna în gândul Său să întindă mântuirea peste toate neamurile şi că a împlinit aceasta, trimiţând pe Domnul Hristos, adevăratul Fiul al lui David. Părerea lui era deci să nu silească pe cei întorşi la Dumnezeu dintre neamuri să se supună Legii lui Moise, ci să li se scrie să se ferească să nu mănânce din lucrurile jertfite idolilor, pentru că ar fi însemnat să ia parte la închinarea la idoli; să fugă de păcatul desfrânării, aşa de întâlnit printre neamurile păgâne; şi, în cele din urmă, să nu mănânce nici din animalele pe care le înăbuşeau ca să le omoare, al căror sânge era deci în ele, nici din sângele lor. Acesta era, de altfel, un lucru pe care-1 oprise Dumnezeu nu numai sub Lege, dar chiar îndată după potop (Geneza 9.4). Dumnezeu ne arată pricina acestei opriri în cuvintele: „Căci (sufletul) viaţa trupului este în sânge. Vi l-am dat ca să-1 puneţi pe altar, ca să slujească de ispăşire pentru sufletele voastre, căci prin viaţa din el face sângele ispăşire" (Leviticul 17.11). Şi noi ştim că suntem răscumpăraţi prin sângele de preţ al Domnului Hristos, ca al unui miel fără cusur şi fără pată.

Apostolii, bătrânii şi întreaga Adunare au primit cuvintele lui Petru şi ale lui Iacov. Au ales doi dintre fraţii mai cunoscuţi ai adunării din Ierusalim — pe Iuda, zis şi Barsaba, şi pe Sila — şi i-au trimis la Antiohia împreună cu Pavel şi cu Barnaba, ca să aducă adunării o scrisoare care răspundea celor ce încercaseră să tulbure adunarea din Antiohia şi toate adunările din mijlocul neamurilor. Iată-i cuprinsul: „Apostolii, bătrânii şi fraţii: către fraţii dintre neamuri, care sunt în Antiohia, în Siria şi în Cilicia (pretutindeni unde Pavel şi Barnaba vestiseră Evanghelia), sănătate! Fiindcă am auzit că unii plecaţi dintre noi, fără vreo însărcinare din partea noastră, v-au tulburat prin cuvintele lor şi v-au zdruncinat sufletele, zicând să vă tăiaţi împrejur şi să păziţi Legea; noi, după ce ne-am adunat cu toţii, cu un gând am găsit de cuviinţă să alegem nişte oameni şi să-i trimitem la voi, împreună cu iubiţii noştri Bamaba şi Pavel, bărbaţi care şi-au pus în joc viaţa pentru numele Domnului nostru Isus Hristos.

Am trimis deci pe Iuda şi pe Sila, care vă vor spune prin viu grai aceleaşi lucruri. Căci s-a părut bine Duhului Sfânt şi nouă să nu mai punem peste voi nici o greutate, decât aceste lucruri necesare, să vă feriţi de lucrurile jertfite idolilor, de sânge, de animale sugrumate şi de desfrânare, de care, dacă vă veţi păzi, bine veţi face. Fiţi sănătoşi" (Faptele Apostolilor 15.23-29).

Vedem din această scrisoare că toţi creştinii din Ierusalim, şi cu ei toţi creştinii dintre Iudei, recunoşteau ca fraţi, copii ai lui Dumnezeu, ca şi ei, pe creştinii dintre neamuri. În această privinţă toţi erau deplin înţeleşi: nu mai era nici Iudeu, nici păgân, ci o singură familie. Apostolii, bătrânii şi fraţii din Ierusalim recunoşteau pe Barnaba şi pe Pavel ca adevăraţi slujitori ai Domnului Hristos în lucrarea Evangheliei şi-i înconjurau cu dragostea lor; iar neamurile întoarse la Dumnezeu nu erau ţinute în nici un fel să păzească Legea lui Moise. Domnul Hristos, nădejdea slavei, era de ajuns pentru ei, ca şi pentru Iudei. Să luăm seama că toţi creştinii din Adunarea de la Ierusalim erau sub călăuzirea Duhului Sfânt când susţineau acest adevăr de preţ, care dezrobea de jugul Legii. Să înţelegem bine că totuşi, dacă cineva este dezrobit de Lege, este ca să fie în totul al Domnului Hristos, care este viaţa noastră — o viaţă sfântă şi curată. Şiretlicurile Satanei prin care a voit să arunce tulburare şi dezbinare în Adunare au fost date astfel la o parte.

Pavel, Barnaba, Sila şi Iuda au adus în Antiohia scrisoarea din Ierusalim; ea a fost citită în adunare: neînţelegerile au fost date la o parte, inimile au fost mângâiate, tulburarea a încetat, iar Iuda şi Sila, care erau şi ei proroci, au întărit pe fraţi prin îndemnurile lor. Legătura care unea pe toţi creştinii, Iudei sau neamuri, din toate adunările, a fost astfel întărită, după cum este scris: În Hristos „nu mai este nici Grec, nici Iudeu... ci Hristos este totul şi în toţi" (Coloseni 3.11). Toţi creştinii „au fost botezaţi printr-un singur Duh, ca să alcătuiască un singur trup" (1 Corinteni 12.13). Din încercarea Satanei de a face rău Adunării, Dumnezeu a scos o binecuvântare de preţ. Sila şi Iuda, după ce au stat câtva timp în Antiohia, au fost lăsaţi să se întoarcă în pace la aceia de care fuseseră trimişi. Dar se vede că Sila a rămas la Antiohia, căci îl găsim în curând după aceea ca însoţitor al lui Pavel.