Înaintea strigătului de la miezul nopţii

Istoria Bisericii responsabile ne-a arătat că ea s-a îndepărtat încetul cu încetul de Domnul şi de ascultarea de Cuvântul Său. Biserica lui Dumnezeu nu aparţine pământului, dar ea este lăsată aici un timp, pentru ca în locul întunecos unde Domnul ei a fost dat morţii, ea să facă să strălucească lumina, aşteptându-L pe El din ceruri, „ca Mântuitor" (Filipeni 3.20). Dar ea n-a fost credincioasă misiunii sale, încât a devenit „casa cea mare" în care mărturia generală a creştinismului cuprinde atât credincioşi adevăraţi, născuţi din nou, deşi mersul lor poate fi numai în parte cu credincioşie, cât şi mulţimi care poartă numele de creştini, fără a avea viaţa cea nouă. Ei sunt deseori atât de amestecaţi, încât numai „Domnul cunoaşte pe cei care sunt ai Săi" (2 Timotei 2.19-21; 3.5).

Dar am constatat de asemenea credincioşia lui Dumnezeu faţă de Biserica Sa şi am văzut cum în harul Său El i-a adresat chemări tot mai stăruitoare, prin diferite mijloace. Credinciosul adevărat care studiază istoria aceasta atât de întunecată, găseşte totdeauna răcorire pentru sufletul său să urmărească ceea ce s-a numit firul de argint al harului şi să observe lucrările Duhului lui Dumnezeu în cei care au dat mărturie despre Domnul în timpul lipsei Sale de pe pământ. Aşa a fost privilegiul unui mic număr de credincioşi asupriţi şi persecutaţi, în timpul evului mediu. Apoi lucrarea aceasta a Duhului Sfânt s-a afirmat cu putere în Reformă, când Cuvântul lui Dumnezeu, pus iar în valoarea lui, a devenit singurul îndrumar al credinţei, având singura autoritate pentru tot ce priveşte mântuirea şi umblarea celor credincioşi. În faţa adevărului simplu al îndreptăţirii prin credinţă, piatra unghiulară a lucrării reformatorilor, tirania apăsătoare a papalităţii s-a prăbuşit într-o mare parte a Occidentului.

Ce a rămas necunoscut de reformatori

Totuşi conducătorii acestei mişcări puternice de trezire din secolul al XVI-lea, rod al unei lucrări a harului lui Dumnezeu care ne umple de recunoştinţă şi de admiraţie, nu cunoşteau multe adevăruri ale Cuvântului lui Dumnezeu cu privire la chemarea, formarea, mărturia şi nădejdea Adunării.

Scriptura învaţă în adevăr că toţi cei credincioşi sunt mădulare ale acestui „singur trup" format de Duhul Sfânt şi al cărui cap, Hristos Cel glorificat, este în cer. Tocmai această unire dă Bisericii un caracter cu totul ceresc (1 Corinteni 12.12,27; Efeseni 1.22-23). Aici pe pământ, singurul centru de strângere laolaltă a celor credincioşi, mădulare ale trupului lui Hristos, este Domnul Însuşi, prezent în mijlocul alor Săi adunaţi pentru Numele Său (Matei 18.20). În sfârşit, Capul Adunării asigură acesteia „darurile" necesare formării şi funcţionării ei, şi El i-a dat îndrumări cu privire la administrarea ei, ca să fie o mărturie în timpul absenţei Lui de pe pământ.

Piatra de care s-au împiedicat reformatorii a fost lipsa lor de înţelegere a adevărurilor acestora referitoare la Adunarea lui Dumnezeu. De fapt, din timpul apostolilor până în secolul al XlX-lea, nici un teolog nu le-a prezentat într-un mod clar. În secolul XVI-lea, principiul vital al mântuirii prin credinţa în Hristos şi în jertfa Lui a părut atât de minunat oamenilor crescuţi în greşelile romanismului, încât ei n-au săpat mai adânc în comoara gândurilor divine. Ei au rămas acolo şi s-au format sisteme ecleziastice omeneşti — se vorbeşte uneori în sensul simplu de „sisteme" — fără să se vadă cum principiile sistemelor acestora erau contrare chiar faţă de ce vestiseră acei slujitori ridicaţi de Domnul pentru a aduce în mod individual sufletele la cunoştinţa mântuirii.

Unul dintre cele mai neplăcute rezultate a fost dezvoltarea multor biserici de stat, izolate unele faţă de altele.

Temeiul acestor sisteme este în adevăr de a admite, în biserici particulare, pe toţi locuitorii unei ţări la o anumită vârstă, după o instrucţie religioasă care nu înseamnă nicidecum naşterea din nou; nu se putea imagina în epoca aceea ca cetăţenii aceluiaşi stat să nu poată avea toţi aceeaşi formă de cult. Bisericile acestea, puse mai mult sau mai puţin sub tutelele puterii politice, uneori fiind chiar una cu ea, nu făceau decât să continuie starea de lucruri începută sub Constantin şi pe care Domnul o judecă prin aceste cuvinte, când vorbeşte adunării din Pergam: „Ştiu unde locuieşti, acolo unde este scaunul de domnie al Satanei" (Apocalipsa 2.13).

Puţin câte puţin, însăşi adevărurile privitoare la mântuire şi la mersul individual al creştinilor şi-au pierdut preţul pentru suflete, au trecut la starea de doctrine reci, fără viaţă, religia a devenit morală şi reîntoarcerea la Sfintele Scripturi s-a schimbat în cercetarea liberă în numele raţiunii proclamate suverană. Lucrarea Satanei, în afară ca şi înăuntru, s-a continuat într-un aşa fel încât, două secole după Reformă, se părea că creştinismul avea să se năruie. Spiritul anticreştin s-a dezvoltat în secolul al XVII-lea până la un astfel de punct încât, dacă Biserica n-ar fi fost decât o lucrare omenească, în mod sigur ar fi dispărut.

Secolul al XVIII-lea

Avantgarda a ceea ce s-a numit de atunci „gândirea liberă" a fost Anglia, ţară protestantă al cărei suveran era capul oficial al religiei. Marii raţionalişti ai acestei ţări, tăgăduitori ai creştinis-mului, pe care pretindeau că îl apară, de la deistul Locke (care a murit în 1702) la ateul deghizat Collins (1799) şi la scepticul D. Hume (1776), au făcut un ecou gălăgios în Franţa catolică, unde Voltaire (care venise să se inspire la Londra) şi după el ,.filosofii" s-au declarat atei, apoi toată Europa a fost câştigată de ,luminile" lor mincinoase.

Formele religioase rămâneau ca dorinţe ale societăţii şi a puterii politice. Dacă statele catolice suportau supunerea faţă de Roma, fiecare stat protestant se mândrea cu biserica lui care era în legătură cu prinţul (şi când te gândeşti la numărul de mici suverani care formau Germania, înţelegi cât de mare era împărţirea ecleziastică!). De asemenea minorităţile religioase, catolice şi neconformiste în Marea Britanie şi în Irlanda, protestante în Franţa, erau asuprite şi uneori crud persecutate.

Înapoia aparenţelor era un gol spiritual înspăimântător. În ţările catolice, ignoranţa şi superstiţiile erau generale în popor, iar în cler viaţa lumească şi gândirea liberă. („Ar fi trebuit cel puţin — ar fi spus Ludovic al XVl-lea — ca arhiepiscopul Parisului să creadă în Dumnezeu.") În bisericile protestante, adevărurile fundamentale erau cel mai adesea înlocuite cu un deism profund raţionalist şi cu o morală întemeiată pe „religia naturală" care înlătura credinţa. Se putea spune într-adevăr: „Ai numele că trăieşti, dar eşti mort" (Apocalipsa 3.1).

Martorii de atunci. — Desigur, erau în mijlocul tuturor aces-tora, cum au fost totdeauna, prin harul lui Dumnezeu, suflete credincioase, născute din nou şi evlavioase, cunoscute de Dom-nul, scăpând de rutină şi de scepticismul care năpădise totul, ele însele în cea mai mare parte foarte puţin luminate.

Ştim de asemenea că Dumnezeu nu rămânea fără martori ai lucrării permanente a Duhului Său, nu numai pentru a mântui în numele lui Isus, dar şi pentru a aduna pe cei credincioşi în acest nume.

S-a putut vedea în capitolele dinainte cum în Franţa o „biserică sub cruce" a supravieţuit în mod clandestin, deşi fără con-ducători oficiali, situaţiei deosebit de aspre care a fost înainte şi după revocarea edictului de la Nantes; dar trebuie spus, ea s-a slăbit şi a ajuns în declin îndată ce situaţia aspră s-a domolit, începând din 1764, apoi s-a sfârşit cu edictul de tolerenţă din 1787, aşteptând egalitatea de drepturi recunoscută în 1791, sub Revoluţie.

S-a văzut de asemenea cum în Germania „pietiştii", începând din secolul al XVII-lea, au reacţionat puternic împotriva som-nolenţei spirituale; deşi duşi apoi de curente raţionaliste, ei formau mici comunităţi independente, în secolul al XVIII-lea, în Suabia; mai ales „fraţii Moravi" care, ne amintim, alipiţi de Husiţii despărţiţi de Roma chiar înaintea Reformei, şi pe care contele Zinzendorf i-a ajutat atât de practic, răspândeau în toată lumea sămânţa misionară şi a trezirii. Ei înşişi şi-au luat acest nume caracteristic de „fraţi ai unităţii creştine" şi au avut aproape peste tot comunităţi modeste dar vioaie.

În Anglia, „dizidenţii" sau „neconformiştii" s-au arătat mereu. Lucrarea „prietenilor" (sau a Quaquerilor), din mijlocul secolului al XVII-lea, în concurenţă cu cea a Baptiştilor, ieşită şi ea dintre independenţi, a fost înaintea marei mişcări al cărei suflet a fost John Wesley, după 1730. Toată lumea anglo-saxonă a fost zguduită în felul acesta.

În ţările de limbă franceză, spiritul general rămânea destul de străin de aceste mişcări spirituale, deşi o pătrundere limitată de evanghelişti metodişti a avut loc în Normandia, care avea să fie reluată sub Imperiu, cu toate acele câteva contacte stabilite între fraţii Moravi şi pastorul Rabaut, care a reorganizat cultul protestant în Franţa. Dacă excesele filozofilor atei cedează, cu puţin înainte de Revoluţie, sub influenţa lui J. J. Rousseau, spre un sentimentalism religios, acesta de fapt nu are nimic din Hristos.

Oricum, nu lipsesc semnele firului de argint al harului. Dar oricât de mare trebuie făcut locul lucrării lui Wesley şi a altor martori ai adevăratei credinţe, nicăieri adevărurile proprii Bise-ricii potrivit Cuvântului lui Dumnezeu nu erau clar înţelese. Ele aveau să fie readuse în lumină în mijlocul unei mişcări spirituale de ansamblu care distinge creştinătatea în Occident în cea dintâi jumătate a secolului al XlX-lea şi care a fost numită Trezirea.

Semnele Trezirii

Nu avem să ne amintim zdruncinarea generală produsă de Revoluţia Franceză şi de războaiele care i-au urmat, nici de apariţia imperiului lui Napoleon care, aşa scurt cât a fost, a schimbat faţa Europei, pentru a nu spune a lumii. S-ar fi putut gândi că lovituri hotărâtoare erau aduse creştinismului prin triumful atât de scurt al Raţiunii în 1793, apoi al celui şi mai scurt încă al Fiinţei supreme din anul următor, şi mai periculos, în ciuda aparenţelor, când Bonaparte a subjugat religia, socotind că o restabileşte.

Tocmai dimpotrivă, o mişcare religioasă reînnoită a urmat aproape peste tot după această mare zdruncinare. În acelaşi timp cu Restaurarea s-a arătat o reînnoire catolică în Franţa, în Italia, în Spania; mişcări cu un caracter nou frământau ţările protestante şi nu se poate să nu se recunoască o puternică lucrare a lui Dumnezeu în această perioadă. Un vânt salvator de trezire a suflat peste această Biserică adormită. Era „strigătul de la miezul nopţii", amintind fecioarelor ieşite la început să întâmpi-ne pe Mire, că era timpul să se scoale şi să-şi pregătească candelele pentru venirea Sa apropiată.

Dumnezeu pregătise deja multe inimi, prin nenorocirile răz-boiului, între altele, ca să se îndrepte spre El, şi I-a plăcut, în bogăţiile harului Său, să trezească în mulţi oameni o nevoie adâncă de a studia Scriptura, recunoscându-i autoritatea. Lucrul acesta s-a produs în acelaşi timp, fără a fi ceva pregătit în comun, în diferite ţări: Dumnezeu a condus El însuşi nişte slujitori calificaţi de El ca să răspundă nevoii acolo unde trebuia; dar deseori diferite presoane se strângeau laolaltă, în afara oricărei autorităţi omeneşti, pentru a citi şi a studia Biblia cu ajutorul Duhului Sfânt. Aşa a fost în medii foarte diferite: ţărani modeşti, muncitori, ca şi intelectuali, studenţi, oameni ai legii, oameni de afaceri, oameni de prin saloanele celor mari şi ale prinţilor.

Marile adevăruri ale Reformei au fost regăsite: îndreptăţirea lui Dumnezeu descoperită pe principul credinţei, viaţa predată a credincioşilor născuţi din nou, faptele fiind roada şi dovada credinţei. Mai mult, cuvântul profetic a devenit mi obiect de cercetare pentru mulţi creştini; apoi unii credincioşi au fost aduşi să înţeleagă însemnătatea şi preţul pe care Dumnezeu îl descoperă în Cuvântul Său cu privire la Biserică sau Adunare. Unele lucrări au fost publicate cu privire la subiecte diferite, reviste şi-au făcut apariţia, tratate şi broşuri au fost răspândite, iar Sfintele Scripturi larg răspândite mai ales de societăţile biblice care atunci s-au născut, la Londra (Societatea biblică britanică, întemeiată în 1804), la Basle (în acelaşi an), la Paris (1818).

Rezultă din ce am spus că se pot deosebi în această mare lucrare a Duhului lui Dumnezeu două aspecte, în două faze. Cea dintâi este marcată prin revenirea la Evanghelia lui Hristos, la scoaterea în evidenţă a lucrurilor în legătură cu mântuirea individuală, cu eliberarea de păcat, umblarea sub călăuzirea Duhului, sfinţenia în viaţa personală şi nădejdea celui credin-cios. Cea de a doua adaugă la acestea punerea în lumină a învăţăturilor Scripturii cu privire la Biserică, trupul lui Hristos şi casa lui Dumnezeu; dar trebuie să vedem acum cel dintâi aspect, ceea ce se poate numi Trezirea evanghelică.