Trezirea din secolul al XVIII-lea

John Wesley

În secolul al XVIII-lea, în Anglia mărturia creştină scăzuse foarte mult, îi mergea numele că trăieşte, dar era moartă (Apocalipsa 3.1). Aceasta venea poate, de la rigurozitatea foarte mare a regimului puritan, pentru care totul era lege şi nu era cunoscut harul. De altă parte, cum s-a văzut, biserica oficială se pierdea în formalism şi în practici exterioare. Starea morală a ţării scăzuse foarte mult; dragostea de bani era mijlocul sigur de reuşită, în politică şi în viaţa de toate zilele. Scriitorul francez Montesquieu redă un tablou trist al acestei situaţii neplăcute: „Banul este aici în cel mai înalt grad cultivat, onoarea şi virtutea, puţin... Nu mai este religie în Anglia; dacă cineva vorbeşte de ea, toată lumea începe să râdă."

Nu se făcea nimic pentru a se ridica nivelul claselor populare, care duceau o existenţă grosoloană şi dezordonată. În regiunile minere puteai să te crezi în plină ţară sălbatică. Superstiţiile cele mai josnice erau crezute; oamenii credeau în spirite, în vrăjitorii, în ghicitori. Tineretul se făcea de nesuportat prin apucăturile lui turbulente şi imorale; îi însultau pe oamenii cinstiţi, se certau cu cei care voiau să rămână în pace. îmbrânceau cu brutalitate pe trecători, ca să-i facă să cadă în şanţ. Seara atacau cu lovituri de sabie pe cei care se plimbau. Desigur, erau în Anglia şi oameni evlavioşi; aceştia sufereau mult din cauza unor astfel de revăr-sări ale răului, dar, fiind prea puţin numeroşi, slabi şi fără influenţă, ei nu ştiau ce să facă pentru a stăvili acest curent şi nici chiar cum să-i reziste. Cele câteva eforturi încercate în acest sens se ciocneau de necredinţă, de scepticism, care făceau pustiiri teribile. Dar Dumnezeu avea ochiul îndreptat asupra acestor situaţii de plâns. În persoana lui John Wesley, El a ridicat pe omul care trebuia pentru a dezmorţi Anglia din toropeala ei spirituală.

Născut în 1703, John Wesley era fiul unui pastor, un om drept şi demn, dar al cărui caracter arăta extreme curioase: temperament distins, dar excesiv, curaj şi imprudenţă, lărgime de spirit şi nestatornicie, înflăcărare şi violenţă, ataşament de biserică şi bigotism. Pentru el, religia consta în supunerea cu sfinţenie la nişte reguli dinainte rânduite, dar el nu avea credinţa în Hristos ca Mântuitor al celor păcătoşi. A avut nouăsprezece copii, dintre care treisprezece au trăit. Mama lor, o persoană mult superioară soţului ei, cu o evlavie elementară, deşi plină de râvnă, depunea o energie de admirat pentru a-şi creşte copiii în teamă de Dumnezeu. Dotată cu o voinţă foarte puternică, a impus casei sale o rânduială riguroasă; totul trebuia să se facă la ore fixe: masă, datorii, somn; strigătele erau cu severitate interzise. Fiecare copil începea să înveţe să citească în ziua când împlinea cinci ani. Prima lecţie era învăţarea alfabetului; începând cu a doua, copilul silabisea primul verset din Geneza. Odată antrenat, copilul primea şase lecţii pe zi. Cei mai mari se ocupau de cei mai mici. ,,Admir răbdarea ta — spunea într-o zi domnul Wesley soţiei lui — tu ai repetat acelaşi lucru, cel puţin de douăzeci de ori, acestui copil." „Mi-aşi fi pierdut timpul — răspunse demna mamă — dacă i-aş fi repetat numai de nouăsprezece ori, pentru că n-am reuşit decât a douăzecea oară." Ea personal dădea instrucţia biblică a copiilor săi şi, îndată ce ei ajungeau la vârsta când puteau să înţeleagă, avea cu fiecare dintre ei foarte dese stări de vorbă asupra intereselor lor spirituale. Enoriaşii domnului Wesley nu se distingeau decât prin grosolănia lor şi totala lor indiferenţă faţă de lucrurile lui Dumnezeu. Neputând să-i înveţe ceea ce el însuşi nu ştia, pastorul lor se mărginea în predicile lui să înfiereze viaţa lor de păcat, fără să le arate vreodată calea mântuirii. Din cauza aceasta, ei îi purtau o ură sălbatică, care se arăta prin diferite atentate, până când într-o zi nişte vagabonzi au pus foc casei pastorului. S-a reuşit să fie salvaţi toţi copiii, în afară de John, care fusese uitat. În ultimul moment, un om a reuşit să-1 scoată din focul de cărbuni aprinşi, fără ca flăcările să-l fi atins. Mulţi ani mai târziu, când oamenii i-au făcut un portret, John Wesley a scris aceste cuvinte sub tablou: „Nu este acesta un tăciune scos din foc?"

De la vârsta de 18 ani, Wesley şi-a început studiile de teologie la Oxford. El a dus acolo o viaţă fără cusur, care contrasta foarte mult cu viaţa celor mai mulţi dintre colegii săi. Caracterul lui amabil i-a adus prietenii temeinice. Arăta multă seriozitate, însă purtarea lui nu era decât exterioară. Mai târziu, scria el: „Nu cunoaşteam deloc îndreptăţirea prin credinţă. Nu avem decât nişte idei confuze asupra iertării păcatelor; credeam că trebuie să amân siguranţa iertării păcatelor, până în ceasul morţii sau până în ziua judecăţii. În ce priveşte credinţa care mântuieşte, de asemenea nu-i ştiam preţul, socotind că ea nu este alt lucru decât o adeziune fermă la toate adevărurile cuprinse în Vechiul şi Noul Testament." A arătat talente atât de extraordinare, încât la 23 de ani i s-a dat o catedră de limba greacă. În acest timp, fratele lui, Charles, cu cinci ani mai tânăr ca el, a venit în acelaşi loc în care se găsea el; tot aşa şi unul dintre prietenii lor, George Whitefield. Însufleţiţi toţi trei de gânduri foarte serioase, au hotărât să se întâlnească în fiecare seară, pentru a se ocupa împreună de Cuvântul lui Dumnezeu. Alţi studenţi li s-au asociat, încât au ajuns să formeze o mică adunare, condusă de John Wesley, căruia toţi îi recunoşteau fără şovăire calităţi intelectuale superioare: o mare stăpânire de sine, un dar deosebit de organizare, pe care-1 moştenise, fără îndoială, de la mama sa. În aceste întâlniri, deşi intime, şi familiale, totul era rânduit în amănunţime atât de bine, încât participanţii n-au întârziat să se audă porecliţi metodişti. Activitatea lor nu se mărginea doar la adunări, ci vizitau pe bolnavi, vorbeau despre Domnul în închisori, dădeau daruri săracilor, în măsura în care veniturile lor mici le permiteau.

În tot timpul vieţii sale, John Wesley s-a arătat foarte econom cu timpul său. Observând că el se trezea în mod regulat la miezul nopţii, a făcut un efort asupra lui însuşi, pentru a ajunge să-şi reducă somnul. În această privinţă, povestea el: „Prin harul lui Dumnezeu am ajuns să mă scol în fiecare zi la ora patru dimineaţa. Pot adăuga că niciodată nu am avut un sfert de oră de insomnie pe lună." Aceasta i-a fost regula vieţii până în ultima zi şi astfel a ajuns la o vârstă foarte înaintată. Unui elev, îi spunea: „Nu eşti sigur nici măcar de o zi din viaţă; n-ai fi deci înţelept, dacă ai pierde o clipă. Cea mai scurtă cale care duce la cunoaştere este aceasta: 1) a determina scopul pe care vrei să-1 atingi; 2) a nu citi nici o carte care nu se referă, într-un fel sau altul, la acest scop; 3) dintre cărţi, să alegi pe cele mai bune; 4) să nu începi studiul unei alte lucrări, decât după ce ai terminat-o pe prima; 5) să citeşti cărţile într-o astfel de ordine, încât să servească la a lumina şi a confirma pe cele din ajun."

Din nefericire, aceşti tineri metodişti, cu toate intenţiile lor excelente, erau lipsiţi de un lucru esenţial: viaţa lui Dumnezeu în inimile lor. Ei credeau că sunt pe placul Domnului, prin faptele lor bune, uitând că un pom rău nu poate să producă roade bune. John Wesley a recunoscut acest fapt, zece ani mai târziu, când răsfoia scrisorile pe care le păstrase de la prietenii săi: „Unul singur, dintre cei care-mi scria — spune el — declara (şi mărturisesc foarte sincer că-mi amintesc cum l-am auzit, fără să-l fi înţeles) că: „dragostea lui Dumnezeu a fost vărsată în inima lui, prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat" (Romani 5.5) şi că el se bucura de „pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere" (Filipeni 4.7). Dar cine a vrut să-1 creadă? Să ascund trista realitate sau s-o dau în vileag, pentru ca şi alţii să fie folosiţi? El a fost ocolit de societate, ca şi cum şi-ar fi pierdut mintea. Toţi prietenii lui se depărtau de el; lumea îl batjocorea şi i-a întors spatele. Timp de câteva luni, el a trăit izolat şi necunoscut, apoi Acela pe care inima lui ÎL iubea, l-a luat la El."

John Wesley avea 32 de ani când i s-a propus să plece, împreună cu fratele său Charles, în Georgia, colonie de curând întemeiată în America de Nord, pentru ca să se ocupe acolo de şomeri şi de oamenii ruinaţi. Căpetenia lor se gândea, pe bună dreptate, că aceşti expatriaţi nu puteau rămâne fără ca să îngrijească cineva de nevoile lor spirituale şi că trebuiau, de asemenea, evanghelizaţi indienii care locuiau acelaşi ţinut. Cei doi Wesley au pornit deci la drum. Pe bordul corăbiei care îi ducea se găseau 26 de Moravi, care au atras atenţia lui John, mai întâi prin extraordinarea lor seninătate în faţa pericolului. Discuţiile cu ei l-au făcut să înţeleagă că aceştia aveau în ei un lucru care lui îi lipsea. „În orice loc se găseau, ei umblau într-un fel demn de chemarea lor cerească şi cinsteau Evanghelia prin toată purtarea lor." Dar el încă nu descoperise, în acel moment, minunatul lor secret. Abia debarcat, a desfăşurat o mare activitate printre colonişti, bolnavi, chiar şi printre sclavi. Ca şi la Oxford el a înfiinţat mici grupări de persoane doritoare de a se ocupa de Cuvântul lui Dumnezeu; dar discuţiile, deşi foarte simple, trebuiau să se desfăşoare, urmând un ritual riguros. Wesley a făcut o lucrare de evanghelizare faţă de Indieni ca şi faţă de Englezi. Totuşi, conştiincios cum era, n-a întârziat să vadă că el nu putea şi nu trebuia să predice nişte lucruri pe care el nu şi le însuşise pentru sine. Cum să vorbească despre lucrarea harului lui Dumnezeu în inimi, din moment ce el nu era întors la Dumnezeu? O discuţie pe care a avut-o cu un predicator morav, stabilit în Georgia de câtva timp, i-a deschis ochii asupra stării lui. „Fratele meu — i-a spus acesta — trebuie mai întâi să vă pun două sau trei întrebări: Ştiţi că sunteţi un copil al lui Dumnezeu?" Pentru că Wesley, surprins de această întrebare, nu răspundea, Moravul a continuat: „Îl cunoaşteţi pe Domnul Isus Hristos?" „Da, ştiu că El este Mântuitorul lumii." „Este adevărat. Dar ştiţi că El v-a mântuit şi pe dumneavoastră?" „Nădăjduiesc că El a murit şi pentru mine." „Vă cunoaşteţi bine pe dumneavoastră înşivă?" „Desigur!" Dar Wesley adaugă în jurnalul său: „Mă tem ca toate astea să nu fie decât cuvinte fără folos". Pentru că s-a întâmplat să găzduiască la nişte Moravi, a observat că „aceşti oameni erau totdeauna ocupaţi, totdeauna voioşi. Ei păreau să fie scutiţi de orice sentiment de mânie, de ceartă, de amărăciune; ei se fereau să se vorbească de rău unii pe alţii. Ei umblau într-un chip vrednic de chemarea la care fuseseră chemaţi (Efeseni 4.1) şi dădeau o frumoasă mărturie despre Evanghelia harului lui Dumnezeu" (Faptele Apostolilor 20.24).

Charles Wesley n-a reuşit în parohia care i-a fost încredinţată. El împovăra pe enoriaşi cu o mulţime de reguli, prescriindu-le cum să se îmbrace, cum să se roage, cum să se poarte în timpul serviciilor religioase, amestecându-se chiar şi în treburile lor personale. Din această cauză, curând el a fost repatriat. John şi-a continuat munca timp de doi ani, dar fără succes aparent. La fel şi el, s-a întors în Anglia. În timpul lungii traversări a oceanului a avut timp să se gândească mai adânc asupra lui însuşi şi asupra cauzelor insuccesului său; el le-a exprimat în aceste cuvinte: „M-am dus în America să întorc la Dumnezeu pe Indieni; dar cine mă va întoarce pe mine la Dumnezeu? Cine mă va scăpa de inima mea rea, necredincioasă? Eu n-aş putea spune: „moartea îmi este un câştig" (Filipeni 1.21). Cine mă va scăpa de teama de moarte? Am văzut acest lucru despre care mă mai puteam îndoi şi anume că eu, care lucram să întorc pe alţii la Dumnezeu, eram „lipsit de slava lui Dumnezeu" (Romani 3.23); că în mine era „o inimă rea şi necredincioasă" (Evrei 3.12) şi că viaţa mea era fără folos, pentru că „un pom rău nu poate să producă roade bune" (Matei 7.18). Am înţeles că, dacă nu-L am pe Dumnezeu, sunt un copil al mâniei, un moştenitor al iadului. Am înţeles că faptele mele, suferinţele mele, dreptatea mea, departe de a mă apropia de Dumnezeu, L-ar jigni şi n-ar putea ispăşi nici cel mai neînsemnat dintre păcatele mele, care sunt mai numeroase decât perii capului meu; că n-aş putea suporta privirea dreptăţii divine, dacă păcatele nu mi se vor şterge. Nu-mi rămânea nici o altă speranţă, decât aceea de a fi socotit drept, în mod gratuit, prin răscumpărarea care este în Domnul Hristos."

La Londra, el a luat legătura cu mici adunări Morave, în special cu un pastor, Bohler, care l-a făcut să înţeleagă ce este credinţa, adică „încrederea neclintită pe care sufletul şi-o pune în Dumnezeu şi care îl asigură că păcatele îi sunt iertate, prin meritele Domnului Isus Hristos, ajungând astfel împăcat cu Dumnezeu." Bohler îl trimitea mereu la textele din Biblie, printre care: „Însuşi Duhul mărturiseşte duhului nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu" (Romani 8.16). „Dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său ca ispăşire pentru păcatele noastre" (1 Ioan 4.10). „Oricine este născut din Dumnezeu nu practică păcatul, pentru că sămânţa Lui rămâne în el şi nu poate păcătui, fiindcă este născut din Dumnezeu" (1 Ioan 3.9).

La 24 mai 1738 Wesley a găsit mântuirea. Dimineaţa citise aceste cuvinte de la 2 Petru 1.4: „El ne-a dat făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti, după ce aţi fugit de stricăciunea care este în lume prin poftă." În aceeaşi după amiază a luat parte la o adunare, unde s-a citit psalmul 130: „Dacă Tu, Doamne, ai păstra aduce-rea aminte a nelegiuirilor, cine ar putea sta în picioare, Doamne? Dar la Tine este iertare, ca să fii de temut." Seara, în timp ce se ocupa de epistola către Romani, s-a făcut lumină în sufletul lui. „Mi-am pus încrederea în Hristos — istoriseşte el — numai în Hristos, pentru mântuirea mea; am primit siguranţa că El a şters păcatele mele, că El mă va scăpa de legea păcatului şi a morţii." Ca şi Luther, Wesley a trecut printr-o perioadă de încercări şi experienţe în aparenţă fără legătură, dar a căror binecuvântare el a simţit-o mai târziu. Luther era un spirit intuitiv; ca un vultur, el zărea adevărul, peste tot unde i se prezenta. Wesley, spirit logic, ajunge la concluziile sale prin argumentare.

Aici începe istoria lui Wesley ca slujitor al Domnului. De aici înainte, el a avut de învăţat ce înseamnă lepădarea din partea lumii, cum se spune la Matei 5.11: „Ferice va fi de voi, când, din cauza Mea, oameni vă vor insulta, vă vor prigoni şi vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră." El a văzut că lumea a rămas tot aşa cum era în ziua când Domnul Isus spusese aceste cuvinte. După întoarcerea sa în Georgia, timp de patru luni predicase în multe biserici. Acum, a constatat că zece dintre ele i s-au închis, pentru simplul fapt că, în loc de a adresa ascultătorilor săi o predică cu un subiect oarecare, de ordin social sau moral, le vorbea despre harul lui Dumnezeu care aduce mântuire celor care cred în puterea ispăşitoare a jertfei Domnului Isus Hristos; totodată el insista cu tărie şi asupra inutilităţii faptelor omeneşti pentru obţinerea mântuirii. În curând, toţi cei care până atunci mergeau după el, alături de el, i-au întors spatele. Singurii care i-au rămas prieteni au fost fratele său Charles şi Whitefield, care atunci se găsea în Georgia.

Pentru că John Wesley primise mult bine din contactul său cu Moravii, a crezut că este cazul să meargă să-i vadă acasă la ei. S-a dus deci la Hermhut, unde a întâlnit pe contele Zinzendorf. Ceea ce l-a izbit cel mai mult a fost predica lui Cristian David. De la acest modest dulgher, Wesley a învăţat o mulţime de lucruri pe care nu le ştia şi pe care s-a grăbit să le noteze în jurnalul său. „Cuvântul împăcării, predicat de apostoli ca temelie a întregii lor învăţături, este acesta: nu prin faptele noastre, nici prin meritele noastre suntem împăcaţi cu Dumnezeu, ci numai prin sângele lui Isus Hristos. Se va spune: Nu trebuie să plâng şi să mă umilesc din cauza greşelilor pe care le-am făptuit? Nu este acesta un lucru drept? Nu trebuie să mă port astfel, înainte de a îndrăzni să sper că Dumnezeu Îşi va arăta îndurarea faţă de mine? Răspund: acesta este un lucru drept. Trebuie să aveţi inima zdrobită şi umilită. Dar aceasta nu este lucrarea voastră; este a Duhului Sfânt. Aceasta nu este deloc temelia mântuirii voastre; ea se clădeşte în întregime numai pe sângele Domnului Isus Hristos. Aceste cuvinte dovedesc că nimic nu vine de la noi: „Celui ce nu face fapte, ci crede în Cel ce îndreptăţeşte pe păcătos, credinţa îi este socotită ca dreptate" (Romani 4.5). Nu există absolut nimic comun între Dumnezeu şi cel nelegiuit. Păcătosul nu poate face nimic pentru a câştiga favoarea lui Dumnezeu. Ar putea el să facă fapte care să placă lui Dumnezeu, fapte curate? Nu, nimic altceva decât păcate. El să se ducă deci la Domnul Isus Hristos, aşa cum este; să creadă în lucrarea săvârşită de El. Prin această credinţă — dar al lui Dumnezeu — el va fi mântuit pentru această viaţă şi pentru veşnicie."

Când Wesley s-a întors în Anglia, l-a căutat cu grijă pe fratele său Charles; acesta i-a adus veşti îmbucurătoare. Mai peste tot era o mare dorinţă de a auzi Evanghelia. În localităţile depărtate, mai ales, se găseau multe adunări mici, ai căror membri se adunau şi citeau Biblia împreună. Aceşti creştini doreau să înveţe mai mult şi, cum John şi Charles Wesley au văzut că li se refuza predicarea în biserici, au început să predice peste tot unde întâlneau nevoi spirituale. Aceasta i-a făcut să înceapă o astfel de lucrare la Londra, unde cunoşteau mulţi creştini izolaţi. Numele lor au ajuns în curând cunoscute; din toate părţile primeau invitaţii. Spre marea lor bucurie, Whitefield s-a întors din America şi s-a alăturat lor; el a luat iniţiativa predicării în aer liber, obicei astăzi răspândit în Anglia, dar care în secolul al XVIII-lea apărea ca un foarte mare scandal.

Whitefield şi-a început lucrarea la Kingswood, aproape de Bristol. Erau acolo nişte mine de huilă, în care lucrau numeroşi muncitori, cunoscuţi până departe prin apucăturile lor brutale şi grosolane. Nimeni nu se ocupase vreodată de viaţa lor spirituală, nici un pastor nu vizitase vreodată localitatea. Whitefield s-a dus acolo şi a vestit Evanghelia de pe înălţimea unei coline; s-au strâns mulţi oameni să-1 asculte. A doua zi erau aproape două mii de persoane înaintea lui; în zilele următoare, mulţimea a crescut şi a atins până la douăzeci de mii de ascultători. Whitefield reuşea să se facă auzit de fiecare şi n-a întârziat să constate emoţia profundă pe care o trezea vestea adusă acestor sărmani dezmoşteniţi; mulţi plângeau cu lacrimi fierbinţi. Apoi s-au văzut sosind şi domni şi doamne, din lumea mare. Domnul începea o adevărată trezire în Anglia. Fiind prea mult de lucru, Whitefield a rugat pe Wesley să-i vină în ajutor. Acesta nu s-a lăsat mult rugat, dar la început a încercat un sentiment de indispoziţie, la gândul de a vesti Evanghelia în altă parte decât într-o biserică. Şi-a înfrânt aversiunea pe care o simţea şi a pus în predicarea adevărului tot atâta zel ca şi prietenul său. El avea, în comparaţie cu Whitefield, un avantaj foarte însemnat faţă de mulţimile împestriţate, cărora trebuia să li se adreseze. Avea prezenţă de spirit, care la timp îi permitea să dea răspuns oricui şi totdeauna cu haz, fapt care aducea mereu de partea lui pe oamenii cărora le plăcea să fie veseli. Anecdota următoare dovedeşte acest lucru.

După ce a lucrat mult timp la Kingswood, Wesley s-a gândit să viziteze ţinutul înconjurător şi a ajuns la Bath, staţiune balneară la modă pe atunci. Toată viaţa lumească de acolo depindea de un oarecare Nash, care, se spunea, cu siguranţă ar face orice, numai să tacă predicatorul, chiar prin violenţă dacă trebuia. Prietenii lui Wesley l-au rugat să nu se expună unei astfel de lovituri, dar el n-a vrut să audă, bazându-se pe ocrotirea Domnului. Abia începuse să vorbească, când Nash a venit acolo şi l-a întrebat, ca şi bătrânii poporului, pe Isus: „cu ce autoritate, face el aceste lucruri?" (Matei 23.11). Wesley i-a răspuns că datorită autorităţii Domnului Isus Hristos. „Legea vă interzice — i-a răspuns Nash, amintind de o oprelişte dată altădată contra adunărilor ţinute în afara bisericii oficiale — de altă parte, predicile voastre nu fac decât să îngrozească pe ascultători." „Domnule — i-a spus Wesley — m-aţi auzit vreodată predicând?" „Nu." ,,Atunci, cum ştiţi ceea ce spuneţi?" „Din zvonul public." „Zvonul public nu este de ajuns. Îmi daţi voie să vă întreb, dacă nu cumva vă numiţi Nash?" „Da." „Ei bine, domnule, deşi vă cunosc numele, nu aş îndrăzni totuşi să-mi fac o judecată despre dumneavoastră, numai pe baza celor ce se aud spunându-se despre dumneavoastră." Acest Nash avea o reputaţie foarte rea. El s-a mulţumit să repete primul său cuvânt: „Vreau să ştiu ce vor să facă aici aceşti oameni." Atunci, o femeie bătrână s-a ridicat şi a spus: „Domnule Wesley, nu vă neliniştiţi de acest om. Domnule Nash, dumneavoastră să aveţi grijă de bunăstarea dumneavoastră fizică. Iar noi îngrijim de sufletele noastre; pentru a ni le hrăni, suntem adunaţi aici." Nash a tăcut.

Wesley obişnuia să predice legea în acelaşi timp cu harul. Cuvântul lui calm, dar stăruitor, înfiera păcatul şi arăta la ce teribile urmări duce el, încă din această lume şi mai ales dincolo de mormânt. Predicile lui curajoase se deosebeau foarte mult de predicile academice ale oamenilor bisericii, care nu dezvoltau decât subiecte de morală curentă şi aveau grijă înainte de toate să nu ofenseze pe nimeni. Wesley nu se adresa sentimentelor; elocvenţa lui nu avea nimic sentimental; fără încetare, el făcea apel la conştiinţă, punând şi ascultătorii m faţa propriei lor răspunderi. Citat, împreună cu fratele său Charles, să apară înaintea episcopului de Bristol, sub vina de scandal public şi încălcare a legilor ecleziastice, el a răspuns: „Ocupaţia mea este să fac, în această lume, tot binele pe care-l pot face. Fiind chemat de Dumnezeu să predic Evanghelia, vai de mine dacă nu răspund acestei chemări, oriunde m-aş găsi. Pentru că am fost consacrat lucrării acesteia de către oameni, eu nu mă aflu în opoziţie cu nici o lege a oamenilor. Dar dacă conştiinţa mea îmi arată ca o datorie să înfrunt una sau alta din ele, n-am decât să mă întreb dacă trebuie să ascult mai mult de Dumnezeu decât de oameni."

O mare trezire se contura în Ţara Galilor, în vestul Angliei, unde un creştin cu numele Harris desţelenise terenul. Ca şi la Kingswood, populaţia trăia într-o stare vecină cu păgânismul; niciodată nu se vorbise acolo despre Domnul. Fiecare sâmbătă seara se petrecea în jocuri, în dansuri. Auzind vorbindu-se despre Wesley, Harris a rugat pe acesta să vină să colaboreze cu el. Wesley a şovăit puţin; şi aici el a trebuit să se elibereze de o prejudecată şi să admită că un laic poate şi trebuie, tot ca şi un pastor, să aibă deplina libertate de a vorbi despre Domnul. El şi-a precizat această idee atât de bine, încât puţin timp după aceea scria: „De ce spirit ar fi însufleţit un om care ar prefera, din cauza lipsei unor cunoştinţe teoretice, să lase mai degrabă să piară aceşti oameni păcătoşi, decât să-i vadă mântuiţi prin îndemnurile unui Harris sau a oricărui alt predicator, laic sau nu, numai să fie în întregime călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu?"

Aici este locul de a sublinia un punct important asupra căruia Wesley şi Whitefield nu erau deloc de acord, fapt care nu i-a împiedicat totuşi să rămână prieteni credincioşi unul faţă de celălalt. Wesley era de fapt cu totul greşit în privinţa aceasta, pentru că lecturile din tinereţe l-au înşelat, mai ales ale lui Thomas Kempis. După el, un om care a fost mântuit şi-ar putea pierde mântuirea, dacă după aceea s-ar lăsa dus să facă vreo greşeală gravă, fie din propria sa neglijenţă, fie că n-a avut grijă să caute neîncetat îndrumarea Domnului. De altă parte, Wesley socotea că un credincios poate să învingă păcatul în aşa fel încât să-l înlăture cu totul din inima sa şi să ajungă astfel la perfecţiune. Whitefield răspundea prietenului său cu promisiunea făcută chiar de gura Domnului Isus, vorbind despre oile turmei Sale: „Eu le dau viaţa veşnică; nicidecum nu vor pieri şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea. Tatăl Meu, care Mi le-a dat, este mai mare decât toţi; şi nimeni nu le poate smulge din mâna Tatălui Meu" (Ioan 10.28-29). Fără îndoială, dacă siguranţa noastră ar depinde cât de puţin de noi, nu numai că am risca să ne pierdem mântuirea, dar am pierde-o în mod sigur. Şi aici noi avem siguranţa că ,,Acela care a început în voi o bună lucrare, o va duce la capăt până în ziua lui Isus Hristos" (Filipeni 1.6).

În ce priveşte perfecţiunea, Whitefield amintea că creştinul are încă păcatul în sine, cu toate că are, prin credinţa în Domnul Isus Hristos, mijlocul de a-1 învinge şi trebuie să fie foarte veghetor. Tocmai pentru aceasta scrie apostolul Ioan: „Dacă zicem că nu avem păcat, ne înşelăm singuri şi adevărul nu este în noi... dacă zicem că n-am păcătuit, îl facem mincinos pe Dumnezeu şi Cuvântul lui nu este în noi" (Ioan 1.8,10). Iar Whitefield învăţa, ca şi Calvin, doctrina predestinării.

În timp ce Wesley renunţase la orice călătorie în străinătate, pentru a se consacra lucrării pe care Domnul i-a pus-o înainte în Anglia, Whitefield se simţea mereu tot mai atras spre America; lucru extraordinar pentru timpul lui, el a traversat Atlanticul de 13 ori, ultima oară pentru a nu se mai întoarce în ţară. Deşi mai puţin voinic decât Wesley, el a făcut, ca evanghelist, o lucrare imensă, atât în Anglia cât şi în Scoţia, în Ţara Galilor şi în Irlanda. Dotat cu o voce extraordinar de puternică şi vorbind aproape totdeauna în aer liber mulţimilor care îl înconjurau, el ştia să expună harul lui Dumnezeu cu o foarte mare simplitate, dar cu o astfel de putere de convingere, încât Domnul a binecu-vântat din plin lucrarea lui. Această activitate care nu cunoştea odihna, l-a uzat de timpuriu. La vârsta de 56 de ani, în timpul ultimei sale călătorii în Georgia, a trebuit să mărturiseacă deschis că se simţea cu totul sfârşit. În ajunul morţii, după ce predicase timp de două ore la rând cu o putere de neegalat, a intrat în casă fără putere. Când se ducea spre camera sa, a găsit culoarul plin de oameni veniţi să-1 mai audă odată. Dar el a trebuit să se declare incapabil de a le răspunde şi a rugat pe unul din prietenii săi să-1 înlocuiască. A făcut câţiva paşi pe scară, apoi s-a răzgândit, spunându-şi că aceasta, poate, era ultima ocazie pe care o mai avea, de a vorbi despre Domnul. Rezemat de o balustradă, a reluat subiectul pe care îl dezvoltase şi nu s-a oprit decât în momentul când lumina pe care o ţinea în mână s-a consumat în întregime. La orele două dimineaţa îi era rău; în momentul când soarele răsărea, Domnul l-a luat la El. Ultimele lui cuvinte au fost: „Doamne Isuse, m-am epuizat lucrând pentru Tine, dar nu-mi pare rău."

Este cu neputinţă a istorisi aici în amănunţime lucrarea lui John Wesley, care s-a continuat timp de o jumătate de secol după întoarcerea lui la Dumnezeu. El a parcus Regatul Unit în toate sensurile, cu preţul a mii de greutăţi şi pericole, ducând o adevărată cruciadă pentru mântuirea sufletelor. Cu cât el se cheltuia pe sine, cu atât Satan îşi îndoia furia, pentru a-i compromite lucrarea. De multe ori el a riscat să fie omorât. Într-o localitate au tras cu pistolul contra lui. În alte localităţi l-au asaltat cu lovituri de pietre şi de beţe. Deseori hainele îi erau făcute zdrenţe. La Londra au mânat o turmă de boi chiar printre mulţimea care-1 asculta, cu intenţia bine precizată de a-i tulbura lucrarea. Intr-o seară, când predica într-o sală, au făcut să izbucnească pocnituri însoţite de lumini. De mai multe ori s-a căutat să i se acopere glasul în timpul lucrării, bătându-se din tobă. Altădată l-au murdărit, din cap până în picioare, cu toate gunoaiele pe care le-au putut aduna: noroi, funingine, ouă clocite, cadavre de animale. Dar Domnul l-a susţinut de minune. Menţinut de puterea Lui divină, el niciodată nu şi-a pierdut curajul; puterile fizice i-au rămas totdeauna neatinse. Se bucura de o sănătate excelentă, căreia îi datora rezistenţa tuturor lipsurilor, tuturor relelor tratamente. Aceste câteva amănunte, care ar putea fi înmulţite, ar ajunge ca să arate în ce tristă stare morală se găsea Anglia atunci.

Cât despre greutăţile materiale, ele ar fi putut opri pe oricine altul, afară de John Wesley. Din lipsa unor drumuri bune, deplasările nu se făceau decât cu mare cheltuială de energie. Iată cum însuşi Wesley descrie una din călătoriile pe care a trebuit s-o facă, în plină iarnă: „Ploaia şi grindina treceau prin mantalele noastre groase. Vântul se dezlănţuia cu furie. Umezeala îngheţa pe îmbrăcămintea noastră, chiar şi genele ni se acopereau de un strat de promoroacă. Când întâlneam un han, nu ştiam cum să mai coborâm de pe cai. A doua zi trebuia să mergem din nou, de dimineaţa până seara; vântul mai încetase, dar în ajun făcuse mormane atât de mari de zăpadă, încât nu reuşeam decât cu mare greutate să trecem pe deasupra lor. Trebuia să ne ducem caii de căpăstru, aproape tot drumul; sărmanele animale abia se duceau pe ele însele. Mai departe, am ajuns într-o regiune mlăştinoasă, fără poduri de traversat râurile ce curgeau în toate sensurile. Gheaţa nu era destul de solidă pentru a suporta picioarele noastre; astfel, de mai multe ori am căzut în apă şi abia după multe eforturi am ieşit din ea. Dar am fost pe deplin răsplătiţi de necazurile noastre, când am văzut zelul pe care îl arătau ţăranii în a veni să asculte Evanghelia pe care le-o aduceam din partea Domnului." Localitatea pe care Wesley o vizita de data aceasta era Epworth, satul în care se născuse. Altădată, aici fusese foarte rău primit, cel puţin de către pastor, încât trebuise să vestească Evanghelia în cimitir, suit pe piatra mormântului tatălui său. Dar de atunci sentimentele se schimbaseră cu totul şi acum i se făcea o primire călduroasă.

Wesley era foarte atent să nu piardă nici măcar un minut. Chiar pe cal, el citea atâta timp cât zdruncinătura mersului nu-l împiedica. El se interesa de cele mai felurite lucruri; de istorie, literatură, ştiinţă şi lua multe note, despre tot ce îi trecea pe dinainte.

Câteva cifre îşi au aici cuvântul lor grăitor. John Wesley pare să fi parcurs în medie opt mii kilometri pe an. În 1743, de exemplu, el a petrecut paisprezece săptămâni la Londra, zece la Bristol, treisprezece la Newcastle, trei în Coronailles, douăspre-zece călătorind dintr-un loc în altul. Nu înseamnă că dispreţuia confortul; găseşti în jurnalul lui o mină nesecată de învăţăminte de tot felul şi ţinute cu aceeaşi rigurozitate pe care o avea în toate faptele vieţii sale.

„Am petrecut o seară foarte plăcută şi folositoare; eram acasă la nişte prieteni care simt dintre „cei avuţi". Îmi venea chiar să spun: „Este bine să fim aici" (Luca 9.33). Dar nu! Glasul lui Dumnezeu îmi spune: „Tu mergi şi vesteşte Evanghelia." El era atât de convins de acest lucru, încât scria fratelui său, atunci când amândoi erau foarte bătrâni: „Iată la ce suntem chemaţi, tu şi cu mine: să avertizăm pe oameni de pericolul spre care merg dacă rămân în necredinţă şi să veghem asupra sufletelor lor, ca şi cum am da socoteală de lucrarea aceasta. Dumnezeu îţi spune, la fel şi mie: „Fă tot ce stă în puterea ta pentru a aduce suflete la cunoştinţa mântuirii; pentru ele a murit Fiul Meu, preaiubit." Şi încă: „Treaba noastră nu este de a predica de atâtea şi atâtea ori, ci de a aduce la mântuire câte suflete putem şi apoi de a le ajuta să crească în sfinţenie — „fără care nimeni nu va vedea pe Domnul" (Evrei 12.14).

În 1774 el scria: „Vederea îmi este mai bună şi nervii mai solizi decât la treizeci de ani. N-am fost atins de nici una din infirmităţile bătrâneţii şi am pierdut unele din cele din tinereţe. Toate acestea îmi sunt un dar de la Dumnezeu; aşa este buna Lui plăcere faţă de mine. El mi-a dat, între altele, puterea de a mă scula totdeauna la ora patru dimineaţa, aceasta de cincizeci de ani, şi de a fi în stare de a predica la orele cinci dimineaţa, practică pe care eu o socotesc dintre cele mai salvatoare, pentru trup şi pentru suflet." Se poate adăuga că Wesley ducea o viaţă extrem de sobră. La el izbea extraordinara lui seninătate, provenind din absoluta lui încredere, aproape copilărească, în înţelep-ciunea şi în grija lui Dumnezeu. „Zece mii de griji — spunea el — mă neliniştesc tot atât de puţin ca zece mii de peri de pe capul meu. Le cunosc, mă gândesc la ele, fac un subiect de rugăciune din ele; dar nu mă chinuiesc cu ele!"

Când era aproape de cincizeci de ani, cu toate că avea şi alte perspective care păreau să promită mai bine, Wesley s-a însurat cu o văduvă bogată, mama a patru copii. Aceasta a fost o mare greşeală din partea lui. El dădea de înţeles soţiei sale că nu avea să se amestece în averea ei şi că înţelegea să-şi păstreze întreaga libertate pentru a călători în folosul lucrării Domnului. Doamna Wesley a refuzat să admită acest gând; roasă de gelozie, ea îl urmărea fără să ştie el, pentru a-1 pândi şi deschidea scrisorile care erau adresate lui personal. Peste douăzeci de ani, ea a părăsit definitiv domiciliul căsniciei lor.

Wesley atinsese vârsta de optzeci şi opt de ani. În februarie 1791 a răcit. Deşi avea o febră foarte mare, a predicat — aceasta a fost pentru ultima oară — asupra acestor cuvinte de la Isaia 55.6: „Căutaţi pe Domnul cât timp se poate găsi, chemaţi-L cât timp este aproape." Rar a fost auzit vorbind cu o astfel de putere. A intrat în casă apoi, pentru a nu mai ieşi. În cursul săptămânii, starea lui s-a înrăutăţit, până ce n-a mai lăsat speranţe. Prea slab pentru a mai putea vorbi, decât câte un cuvânt izolat, era auzit de multe ori mulţumind bunătăţii lui Dumnezeu, care a fost mereu aceeaşi faţă de el: „Eu eram un mare păcătos, dar Domnul Isus a murit pentru mine." Ultimele lui cuvinte au fost: „Tot ce este mai bun este ca Domnul să rămână cu noi. El îngăduie slujitorului Său să meargă acasă în pace."

Numele lui John Wesley va rămâne totdeauna legat de marea trezire care s-a produs în Anglia. Când Domnul a început să lucreze prin el, ţara era afundată în cele mai adânci întunecimi spirituale; papalitatea îşi pierduse autoritatea, dar cei care se detaşaseră de ea nu se gândeau să fie creştini. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, nu este exagerat a spune că Evanghelia a fost vestită în toate colţurile şi colţişoarele regatului, fie prin Wesley şi Whitefield, fie prin cei care mergeau pe urmele lor. Desigur, greşelile sunt mari la aceşti slujitori ai lui Dumnezeu. Totuşi ei au predicat „vestea cea bună" a mântuirii prin Domnul Hristos în toată curăţia ei şi în toată simplitatea ei. Ei au plantat, au udat; Domnul a făcut să crească (1 Corinteni 3.6)