Iezuiții

Întemeiat de un nobil basc, Ignaţiu de Loyola, ordinul iezuiţilor îşi arăta dorinţa de a da o ascultare absolută faţă de papă. Organizaţia puternică a acestui ordin este în fapt o adevărată armată condusă de un general şi însufleţită de principiul supunerii depline a inferiorului faţă de superior. Inferiorul este mai puţin decât un ciomag în mâna celui care se serveşte de el; este un adevărat cadavru. Viaţa Iezuiţilor se deosebea cu totul de cea a călugărilor; nici liniştea, nici asprimea călugărească, nici haina de mănăstire; ordinul cuprindea numeroşi laici, în afară de ecleziastici. Mai mult sau mai puţin introduşi prin lume, amestecaţi printre oameni de afaceri, ei s-au răspândit pe faţa lumii întregi, în ţările protestante ca şi în ţările catolice, infiltrându-se peste tot, atât în politică, cât şi în viaţa particulară.

Iezuiţii şi-au fixat ca scop, triumful a ceea ce se numea ultramontanism, adică a doctrinelor catolice aşa cum erau ele înţelese în Italia. Ei vroiau să supună autorităţii papei, pe prinţi şi popoare, să facă această autoritate suverană, în totul şi peste tot, apoi să răspundă nevoilor intelectuale şi morale care făcuseră să izbucnească Reforma. Având pus, în principiu, calitatea extraordinară a scopului pe care îl aveau în vedere, ei socoteau că trebuiau să-şi ajungă ţinta prin toate mijloacele posibile, legitime sau oprite de morala publică. Idealul urmărit sfinţea orice mijloc folosit de Iezuiţi, de unde formula celebră: „Scopul îndreptăţeşte mijloacele", afirmaţie foarte subversivă, pentru că ea deschide poarta oricărui abuz de putere, îndreptăţeşte hotărârile luate de unul singur, desfiinţează efectul legilor protectoare ale societăţii. Nu este altceva decât minarea civilizaţiei, a ordinei stabilite.

Dar — se va întreba cineva — cine se va pronunţa asupra valorii scopului de atins? El ar putea părea excelent unuia şi nedemn altuia. Aici intervine elementul omenesc: „biserica" este instanţa suverană şi judecă fără apel; individul n-are decât de urmat calea care i se indică. Având în vedere că lucrează pentru interesele papalităţii, îi e de ajuns să facă ce-i dictează inima şi „biserica" îl asigură de aprobarea ei. Cuvântul lui Dumnezeu însă ne spune că: „inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea" şi adaugă: „Cine o cunoaşte? Eu, Domnul, cercetez inima şi rărunchii, ca să dau fiecăruia după căile lui, după rodul faptelor lui" (Ieremia 17.9-10). Nu înseamnă că Iezuiţii neagă Scriptura; prea dibaci ca să facă o astfel de stângăcie, care i-ar fi discreditat în faţa a numeroşi credincioşi sinceri ai lor, ei citează Scripturile când vor, însă interpretându-le, potrivit gândurilor lor, cum se spune la 2 Petru 3:16: „lucruri grele de înţeles, pe care cei neştiutori şi nestatornici le sucesc, ca şi pe celelalte Scripturi, spre pierzarea lor." Li s-a adresat, pe bună dreptate, acest reproş usturător: „Chiar oamenii voştri au prevăzut că dezordinea adusă de doctrina voastră în morală poate să fie fatală nu numai societăţii voastre, ci şi bisericii universale." Şi tocmai această biserică, pretind ei, că o protejează.

Ei şi-au dus activitatea în folosul patimilor rele, omeneşti, pe care le-au acoperit cu autoritatea ordinului. Făcuţi astfel complici cu acţiunile lor criminale, cei care le făptuiesc văd că interesul lor este de a susţine ordinul; el triumfă datorită viciilor lor. Nu se pot înşira aici toate concesiile vinovate pe care doctrina Iezuită le-a îngăduit pentru a satisface conştiinţa celor care păcătuiau; ele îşi găsesc aplicarea mai ales în actul mărturisirii, înfiinţat de „biserica" romană spre a provoca căinţa de a fi supărat pe Dumnezeu prin vreun păcat; el are ca sancţiune o pedeapsă pe care preotul o poate impune celui vinovat. Şi una şi alta din aceste practici sunt în contradicţie făţişă cu ce spune Biblia: „Îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile; şi Tu ai iertat vina păcatului meu" (Psalmul 32.5). „Dacă ne mărturisim păca-tele, El (Dumnezeu) este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nedreptate" (1 loan 1.9).

Dar Iezuitismul caută să explice greşeala, căutând să-i micşo-reze gravitatea, s-o scuze în aşa fel încât să ajungă s-o îndreptă-ţească, pur şi simplu. Cum a scris unul dintre contrazicătorii lor, din cei mai autorizaţi şi cei mai hotărâţi, Blaise Pascal, în „Provincialele" sale: „Ei mulţumesc lumea, îngăduindu-i faptele şi satisfac cerinţele Evangheliei, curăţind intenţiile." Iezuiţii înşişi spun aşa în această privinţă: „Atât cât este posibil, îndepărtăm pe oameni de la lucrurile oprite; dar când nu putem împiedica fapta, curăţim măcar intenţia; şi astfel corectăm viciul prin curăţia scopului." Cu un cinism revoltător, ei afirmă de exemplu: „Dacă valeţii pot cu convingere să facă unele comunicări neplăcute, aceasta numai abătând intenţia lor de la răul pe care îl divulgă, la câştigul care le revine. Iată ce înseamnă a dirija intenţia." Tot aşa, Iezuiţii provoacă tot felul de fapte condamnate de morala obişnuită, cea mai elementară. De la cădere, Dumnezeu a pus în inima omului noţiunea binelui şi răului. Copilul, din cea mai fragedă vârstă are o conştiinţă; mai înainte chiar de a fi atins ceea ce se numeşte vârsta raţiunii, el simte ce trebuie să-i permită părinţii şi ce nu. Iată ce pretindeau Iezuiţii să şteargă.

Cel credincios nu are decât o linie de purtare, cea care este trasată de Cuvântul lui Dumnezeu. Aceasta îi luminează drumul, cu o lumină strălucitoare; îl judecă, dacă se depărtează de la ea. El ne îndeamnă (Matei 6.22) să avem „un ochi sănătos", datorită căruia trupul întreg va fi plin de lumină. Pe aceste învăţături, atât de clare ale Bibliei, teoria iezuită a „opiniilor probabile" le înlătură cu totul. Ea declară că „o părere se numeşte probabilă, atunci când este întemeiată pe unele raţiuni care pot fi luate în consideraţie." De aici rezultă că un singur învăţat foarte serios poate să dea o părere probabilă. Pascal remarcă: „Rezultă, de aici, că un singur învăţat poate suci conştiinţele, le poate schimba după bunul lui plac şi totdeauna să fie siguranţă." Şi dacă doi învăţaţi „serioşi" au dat şi unul şi altul câte o părere probabilă, dar cu totul opuse, se va urma părerea aceluia care îţi place mai mult, părerea care îţi va fi mai avantajoasă.

Dar a te angaja pe calea indicată de Domnul Isus, nici vorbă. Acesta este sistemul numit cazuistic, care se aplică la cazurile cele mai diferite. Ei nu-l ascund nimănui şi îşi acoperă prudenţa lor omenească şi politică, cu pretextul unei prudenţe divine şi creştine, ca şi cum credinţa n-ar fi una şi neschimbată în toate timpurile şi în toate locurile, ca şi cum sufletele n-ar avea nimic altceva de făcut, ca să fie curăţite de greşelile lor, decât de a călca legea Domnului. Se spune în Psalmul 19.7: „legea Domnului este desăvârşită şi înviorează sufletul; mărturia Domnului este trainică şi dă înţelepciune celui neştiutor."

Cum se vede, Iezuiţii niciodată nu amintesc despre lucrarea harului lui Dumnezeu, fie pentru a mântui pe păcătos, fie a însoţi pe cel răscumpărat în această lume; tocmai acest lucru a provocat conflictul dintre ei şi janseniştii de la Port-Royal, pentru care Pascal spunea: „Voi aţi pus pe cei care urmează opiniile voastre probabile, în siguranţă faţă de Dumnezeu şi faţă de conştiinţa lor, pentru că, după cum spuneţi voi, eşti în siguranţă şi faţă de mărturisitorii voştri în această privinţă, dacă urmezi pe un învăţat (înţelept) serios. Voi i-aţi pus în siguranţă şi faţă de mărturisitorii voştri, pentru că i-aţi obligat pe preoţi să-i ierte pe baza unei opinii probabile, chiar şi de un păcat de moarte. Dar nu i-aţi pus în siguranţă faţă de judecători, încât ei se găsesc expuşi biciuirii şi spânzurătorii, urmând probabilităţile voastre."

Dar aceasta nu este totul. Sunt unele cazuri în care poţi să fii constrâns să te pronunţi categoric sau chiar să faci o promisiune, prin da sau nu. Iezuiţii pretind şi atunci să scoată din încurcătură pe cei cărora cuvântul dat le-ar aduce vreo nelinişte. Iată în ce termeni formulează ei teoria „restricţiilor mintale": „Poţi să juri că n-ai făcut un anumit lucru, deşi l-ai făcut într-adevăr, înţelegând, în tine însuţi, că nu l-ai făcut într-o anumită zi sau înainte de a te fi născut, sau subînţelegând vreo altă împrejurare asemănătoare, fără ca vorbele de care te serveşti să aibă vreun scris, care ar putea da de înţeles ce gândeşti. Şi, acest lucru este foarte comod în multe ocazii şi este foarte just atunci când este necesar sau de folos, pentru sănătate, pentru onoare sau pentru vreun bine." Este, de asemenea, permis, de a folosi „cuvinte cu mai multe înţelesuri", socotind că se înţeleg în sensul pe care îl ştii numai tu. În afară de asta: „promisiunile nu obligă deloc, atunci când n-ai intenţia de a te obliga, făcându-le." Aici, ca şi peste tot, „intenţia este regula calităţii faptei." Este totuna cu: „a spune adevărul în gând şi minciuna cu voce tare."

Târâţi, de această orbire completă a simţului moral, pe o pantă alunecoasă şi periculoasă, Iezuiţii au ajuns la hulă făţişă, făcând din Dumnezeu autorul răului care se săvârşeşte. „O faptă nu poate fi socotită păcat — scrie unul dintre ei — dacă Dumnezeu nu ne dă, înainte de a o săvârşi, cunoştinţa răului care este în acest fapt şi o dorinţă care să ne facă să o evităm." Dacă ar fi să combatem cuvinte atât de ticăloase, ar fi de ajuns să amintim ce spune chiar apostolul Pavel în 1 Timotei 1.15, unde el se socoteşte ca „cel dintâi dintre păcătoşi", dar „a căpătat îndurare" pentru că lucra din neştiinţă (versetul 13) şi prigonise cu râvnă Adunarea (Filipeni 3.6).

Aceste teorii ticăloase au avut urmări în viaţa de toate zilele. Pentru Iezuiţi „era un păcat care se putea ierta, să calomniezi şi să impuţi crime mincinoase, pentru a nimici bunul nume al celui care vorbeşte rău de noi." La aceasta, Pascal răspunde: „Când ar fi vorba de a converti chiar întregul pământ, n-ar fi permis să defăimezi persoane nevinovate, pentru că nu trebuie să faci nici cel mai mic rău ca să reuşească cel mai mare bine şi adevărul lui Dumnezeu nu are nevoie de minciuna noastră."

Citim că „Diavolul este mincinos, si tatăl minciunii" (Ioan 8.44).

Ei dezvinovăţesc furtul cu aceeaşi uşurinţă. În ce priveşte omorul, el este legitim atunci când este vorba, de exemplu, de a-ţi apăra onoarea. Un fiu poate dori moartea tatălui său şi să se bucure când are loc, numai ca aceasta să nu fie decât pentru binele care îi revine lui şi nu din ură personală. La propunerea lui Richelieu, Ludovic al XlII-lea interzisese duelul între nobili; Iezuiţii însă îl tolerau în biserică. Rămâi indignat când îi vezi apelând la Biblie, chiar şi atunci când ea îi condamnă în mod deschis. Ei autorizează răzbunarea, când Pavel scrie la Romani 12.17-19: „Nu întoarceţi nimănui rău pentru rău... nu vă răzbunaţi singuri... căci este scris: „Răzbunarea este a Mea, Eu voi răsplăti — zice Domnul." Şi apoi: ,,Autorităţile... nu degeaba poartă sabia. Ea este slujitorul lui Dumnezeu, un răzbunător al mâniei asupra celui care face răul." De altă parte: „...Cei care fac asemenea lucruri sunt vrednici de moarte" şi nu numai cei care le fac, dar şi cei care „îşi găsesc plăcerea în cei care le fac" (Romani 1.32).

Dacă un criminal trebuie să apară înaintea tribunalului, n-are de ce să se teamă, îl asigură părinţii Iezuiţi, pentru că ei îl autorizează să cumpere pe judecători cu preţ de argint.

Să mai vorbim de milostenie? Domnul îndeamnă pe cei care-L ascultă să se arate binefăcători faţă de nevoiaşi, atunci când ei ar avea ceva de prisos. Dar Iezuiţii spuneau: „Mai mulţi cazuişti au găsit mijlocul de a desărcina persoanele cele mai bogate de obligaţia de a face milostenie, interpretând cuvântul a avea „de prisos" în aşa fel încât niciodată nu are nimeni ceva de prisos. De aceea, nu se va găsi cineva să aibă prea mult, printre oamenii lumii şi nici chiar printre regi."

În sfârşit, lucrul cel mai revoltător în învăţătura Iezuiţilor este că unii dintre ei au pus la îndoială nevoia de a iubi pe Dumnezeu. „De ce să fii obligat să ai acum dragoste faţă de Dumnezeu?" — îndrăzneşte să scrie unul dintre ei. „Suarez spune că e de ajuns dacă Îl iubeşti înainte de a muri, fără a preciza timpul; iar Vasquez, că este suficient chiar în ceasul morţii; alţii, când eşti obligat să te întristezi; alţii, în zilele de sărbătoare." Şi totuşi vechea poruncă rămâne în toată plinătatea şi puterea ei: „să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta" (Deuteronom 6.5). Cum li s-a spus, Iezuiţii au nimicit cu aceasta moralitatea creştină, despărţind-o de dragostea de Dumnezeu, de care ei pretind să scuteas-că pe oameni. Ei n-au decât o dorinţă, de a trăi după placul lor în acestă lume, fără să se vadă supuşi la cea mai mică restricţie.

Dar, pentru a relua argumentele lui Pascal în această problemă, lumea trebuie să se supună legilor pe care Dumnezeu le-a stabilit, în înţelepciunea Sa veşnică, cu toate că Diavolul caută să-şi impună legile care îi plac lui. „Domnul S-a glorificat în a suferi; Diavolul, în a nu suferi deloc. Domnul Isus Hristos a spus celor ce primesc o lovitură peste obrazul drept, să-1 întoarcă şi pe celălalt; Diavolul însă a spus celor ce ar primi o palmă, să-i omoare pe cei ce vor să le facă această ruşine (Matei 5.39). Domnul Isus Hristos declară fericiţi pe aceia care iau parte la insultele aduse Lui; Diavolul însă declară nenorociţi pe cei ce suferă insultele (Matei 5.11). Domnul Isus Hristos a spus: „Vai de voi când toţi oamenii vor vorbi bine de voi;" şi Diavolul spune: „Vai de aceia despre care lumea nu vorbeşte cu stimă."

Toate acestea explică influenţa formidabilă a Iezuiţilor asupra spiritelor timide, neîntărite sau chiar înclinate spre rău. Pretinzându-se călăuziţi de „înţelepciunea divină, care este mai sigură decât filozofia", ei au o destul de bună părere despre ei înşişi, pentru a crede că este de folos şi chiar necesar, spre binele religiei, ca renumele lor să se întindă peste tot şi ei să aibă drept de stăpânire asupra conştiinţei. S-a putut spune că, după ei, din două persoane care fac acelaşi lucru, cel ce nu cunoaşte doctrina lor păcătuieşte, iar cel ce o cunoaşte, nu păcătuieşte.

Iezuiţii s-au arătat maeştri în arta ademenirii. Întreaga lor formaţie intelectuală duce spre acest lucru. Mai prudenţi astăzi ca altă dată, pentru că ştiu de minune să se adapteze împrejurărilor, îi întâlneşti în toate cercurile. Arma lor principală este educaţia tinerilor bogaţi şi mai ales a nobililor. În prezent, şcolile lor nu mai au renumele de altădată; statele nu pot tolera să se formeze elevi pe faţă, îmbibaţi cu aceste principii distructive. Dar se întâlnesc peste tot profesori iezuiţi, cu atât mai mult apreciaţi, cu cât ei simt foarte buni pedagogi. Cărţile lor de şcoală sunt modele din punct de vedere al formei, clare, atrăgătoare, bine redactate. Dar fondul lasă aproape totdeauna de dorit. Însăşi biserica catolică a sfârşit prin a se alarma, când a fost vorba să susţină nişte auxiliari atât de suspecţi. Prosperitatea materială a Iezuiţilor a ridicat de asemenea contra lor o pornire violentă; sub pretextul misiunii, ei întemeiaseră în colonii, case de comerţ care, conduse după principiile lor, făceau negustorilor cinstiţi o concurenţă care îi ruina. Unele după altele, puterile catolice le-au închis calea, sub presiunea unor mişcări de opinii căreia nu-i puteau rezista şi în 1773 papa Clement al XIV-lea, cedând insistenţelor, a pronunţat suprima-rea ordinului Iezuiţilor. Acesta s-a reconstituit totuşi în secret, membrii împrăştiaţi menţinând legătura între ei. În 1814, papa Pius al Vll-lea a restabilit pe Iezuiţi în toate drepturile lor.

Devenind prudenţi prin aceste împrejurări, Iezuiţii au modifi-cat caracterul activităţii lor. Ei lucrează în umbră, evitând să scandalizeze principiile în general admise. Ei se ocupă mult de misiuni şi nu fără succes. În Europa, soarta lor s-a schimbat din cauza mişcărilor politice şi au avut de suferit, ca urmare a revoluţiilor care au agitat secolul al XlX-lea.