Reformații în Franța în secolul al XVII-lea și al XVIII-lea

Reformaţii nu s-au bucurat mult timp din plin de edictul de la Nantes. Sub Ludovic al XIII-lea, fiu şi urmaş al lui Henri al IV-lea, ei au avut de a face cu cardinalul Richelieu, căpetenia consiliului regal, care a dat politicii sale următoarea linie: să asigure autoritatea regală, anulând privilegiile oricărui ar pretinde să i se împotrivească. Aceşti adversari, pe care Richelieu nu îi numea, erau nobilii şi protestanţii. Aceştia din urmă, într-adevăr, constituiau un adevărat stat în stat, datorită oraşelor lor de scăpare, în care puteau să adune forţe militare şi datorită dreptului pe care-l aveau de a se întâlni în adunări locale şi naţionale.

Neliniştiţi cu privire la intenţiile cardinalului, în loc de a se baza pe puterea lui Dumnezeu care să-i ajute şi uitând că Biblia vorbeşte de supunerea faţă de autorităţi, reformaţii au luat armele, pentru a rezista la un eventual atac. Au ales La Rochelle ca centru al operaţiilor lor. Richelieu a asediat locul şi a pus stăpânire pe el, cu toată rezistenţa eroică a răsculaţilor. Puţin timp după accea, el le-a acordat favoarea d'Alais, titlu semnificativ, care arăta că nu mai era vorba de un tratat ca mai înainte, nici de o înţelegere între două părţi. Protestanţii reintrau în dreptul comun şi pierdeau prin urmare toate privilegiile date prin edictul de la Nantes, care le permisese să formeze şi un partid politic. În schimb, libertatea cultului şi egalitatea absolută cu catolicii le erau garantate. Richelieu înţelegea într-adevăr că „religia nu se seamănă cu sânge" şi socotea „cu totul condamnabilă constrângerea religioasă." Este izbitor să vezi pe Domnul lucrând într-un fel atât de evident în inima acestui om, înalt demnitar, care în tot timpul vieţii sale s-a opus pe faţă oricărei violenţe şi a silit pe catolicii intoleranţi să respecte libertatea conştiinţei compatrioţilor lor.

Ludovic al XlV-lea a adoptat o tactică cu totul deosebită. El a trebuit să recunoască faptul că protestanţii nu luaseră parte la tulburările de la Fronde, care s-au petrecut în timpul când el era minor şi că s-au purtat ca nişte supuşi în întregime loiali. El a adus, chiar în public, omagiu credinţei lor. Totuşi, chiar de la începutul domniei sale, însufleţit de aceeaşi dorinţă ca Richelieu, de a aduce „unitate în statele sale", a afirmat voinţa sa categorică de a face să intre în biserica catolică cei 1.200.000 de protestanţi din regat. Nici o „înăsprire" a situaţiei; aplicaţia strictă a edictului de la Nantes, dar „nimic mai mult decât atât." În ce priveşte favorurile „care depindeau numai de el", nici unul.

Oricât de rigid era, acest sistem se putea suporta; el acorda mai multe drepturi protestanţilor francezi, decât celor care locuiau în celelalte ţări catolice ale Europei. Dar aceasta era mult prea mult în ochii clerului, servitor supus urii papale faţă de mărturia creştină, dată potrivit Cuvântului lui Dumnezeu. El declara pe faţă că edictul de la Nantes „este nenorocirea prin care era permisă libertatea conştiinţei oricui, care este cel mai rău lucru din lume." Este socotit ca „o prăpastie săpată în faţa picioarelor, ca un lanţ pregătit simplităţii oamenilor şi ca o poartă deschisă libertinajului." Şi clerul adăuga că „nimicirea ereziei este singura noastră treabă." Iezuiţii au luat în mână conducerea mişcării. Ei şi-au precizat ca scop exercitarea unei influenţe tot mai însemnate asupra spiritului tânărului rege; dar prea dibaci ca să-1 sfătuiască să anuleze edictul printr-o simplă semnătură, pentru că Henri al IV-lea îl dăduse pentru totdeauna, ei au început să-1 „interpreteze", rămânând ca suveranul să-1 respecte — spuneau ei — la literă. Cât de adevărat este cuvântul că „litera omoară, dar duhul dă viaţă!" Iezuiţii ştiau lucrul acesta mai bine ca oricine.

Aplicarea acestei metode a dus la o persecuţie de 25 de ani, înainte de a se ajunge la suprimarea definitivă a reformaţilor. Au început să interzică protestanţilor tot ceea ce edictul nu le garanta în termeni precişi. Edictul nu preciza, de exemplu, că ei îşi puteau îngropa morţii când voiau şi cum voiau ei; că puteau să asiste la căsătorii şi la botezuri într-un număr pe care îl doreau; că puteau să intre ca ucenici în orice corporaţie etc. Ordonanţele regale, inspirate de vrăjmaşii reformaţilor, au hotă-rât deci ca nici o înmormântare protestantă să nu aibă loc după ora 6 dimineaţa sau înainte de ora 6 seara; cortegiul să nu fie format din mai mult de 30 de persoane. La o căsătorie sau un botez, cel mult 12 protestaţi să fie prezenţi. S-au dărâmat locurile de adunare ridicate după darea edictului; învăţământul trebuia să se mărginească, în şcolile protestante, la citire şi scriere.

Aceste măsuri lăsau să se prevadă că altele vor urma, din ce în ce mai riguroase. Protestanţii au hotărât deci să se adreseze direct regelui, să-i amintească şi de fidelitatea pe care o datora cuvântului dat de bunicul său. Respectatul pastor Du Bosc, din Rouen, a fost însărcinat să vorbească în numele membrilor delegaţiei. El a ţinut un discurs mişcător: „Ni se distrug templele; suntem excluşi de la meserii; suntem lipsiţi de mijloacele de trai; şi nu este nimeni, totuşi, între noi, care să se gândească să fugă din ţară. Dacă Majestatea Voastră gândeşte să dea o ultimă lovitură, atunci fiecare va căuta să se salveze; n-ar fi decât o dezordine generală. Protestez cu sfinţenie înaintea Majestăţii Voastre şi spun adevărul aşa cum este. În numele lui Dumnezeu, Sire, ascultaţi, în această ocazie, gemetele noastre. Ascultaţi ultimul suspin al libertăţii muribunde!" După ce această dele-gaţie s-a retras, Ludovic al XlV-lea s-a mulţumit să spună: „Niciodată n-am auzit vorbind aşa de bine." Dar n-a schimbat nimic din atitudinea sa faţă de aceşti supuşi ai săi.

Purtarea în viaţa personală a regelui dădea loc unor astfel de reproşuri, încât opinia publică era tulburată, era un scandal public. Tocmai atunci, sfătuitorii lui, părinţii iezuiţi Letellier şi Lachaise, ca şi madame de Maintenon, l-au făcut să creadă că va şterge impresia urâtă produsă de relaţiile lui nelegiuite, convertind la catolicism pe hughenoţi. De atunci, edictul de la Nantes a devenit revocat, în fapt, înainte de a fi anulat în mod oficial, cinci ani mai târziu. Cu totul prins de cursele Satanei, regele a plecat urechea la sfătuitorii lui răi şi a ordonat măsuri şi mai grave ca cele arătate mai sus.

Copiii protestanţilor au fost autorizaţi să se convertească la catolicism, fără voia părinţilor, de la vârsta de 7 ani, „vârstă la care ei sunt capabili de raţiune şi de alegere" — spunea ordonanţa. Se înţelege cât de uşor era să faci pe aceşti copii să admită şi să promită tot ce li se propunea. Aceşti noi convertiţi erau liberi să-şi părăsească familiile, dacă voiau, cerând de la părinţii lor o pensie. Încetul cu încetul s-au interzis protestanţilor toate funcţiile publice, apoi toate ocupaţiile libere. Ei nu puteau să fie nici avocaţi, nici medici. Abia dacă li se lăsa industria şi comerţul. Ei s-au concentrat în aceste activităţi, admise încă, şi au progresat.

Pe lângă aceste măsuri, s-au încercat şi altele, cum este corupţia, creindu-se casierii de convertire; câteva sute de nenorociţi s-au renegat pentru câte 6 franci. Li s-a acordat drept recompensă scutirea de impozite. Dar marea masă a reformaţilor rămânea tare în credinţă; puterea Domnului se arăta în slăbiciunea lor.

Pentru a grăbi convertirile, s-au format oribile dragonade, duse de către „misionari cu cizme". Erau pur şi simplu nişte soldaţi de cavalerie, trimişi să găzduiască la protestanţi. Armata se recruta atunci din drojdia poporului. Aceşti dragoni se purtau ca într-o ţară cucerită, prădând casele, torturând pe locuitori; în unele cazuri — de exemplu — băteau din tobă zi şi noapte, pentru a nu mai putea dormi nenorocitele lor victime. Acest sistem a reuşit foarte bine: numărul celor care se lepădau de credinţa lor s-a mărit aşa de repede, încât l-au putut face pe rege să creadă că nu mai rămâneau în Franţa decât „câteva sute de încăpăţânaţi", minciună sfruntată, pentru că hughenoţii rămaşi credincioşi Domnului erau cu mult mai mulţi decât cei care se lepădaseră. În aceste condiţii, se spunea, edictul de la Nantes nu-şi mai avea raţiunea de a fi şi la 18 octombrie 1685, Ludovic al XIV-lea i-a semnat revocarea. Protestanţii neconvertiţi nu erau ameninţaţi în vreun fel, dar dacă încercau să emigreze erau pedepsiţi la galere, iar copiii lor aveau să fie crescuţi în credinţa catolică. Toate templele trebuiau distruse şi pastorii expulzaţi.

Se înţelege că clerul a primit acest act mişelesc cu exclamaţii de bucurie, la fel întreaga naţiune, căreia clerul nu încetase să-i insufle sentimente de gelozie faţă de reformaţi, a căror prosperitate era renumită. Cei mai mari scriitori, Bossuet, Racine, La Bruyere, Fenelon, n-au avut decât un glas pentru a sărbători evenimentul. Madame de Sevigne scria: „Este cel mai măreţ şi cel mai frumos lucru care a fost vreodată imaginat şi executat."

Doi oameni de seamă au dezaprobat foarte clar revocarea edictului de la Nantes. Istoricul Saint Simon, ale cănii memorii nu i s-au publicat decât mult timp după moarte, atât de multe judecăţi aspre asupra lui Ludovic al XlV-lea aveau în ele, îndrăznise să scrie această frază usturătoare cu privire la evenimente: „Regele nu aude în jurul lui decât elogii şi bea dintr-o înghiţitură această otravă." Vauban, renumit inginer militar, deplângea şi el revocarea, situindu-se, este adevărat, pe un punct de vedere strict strategic; el scria: „Revocarea a adus pagube de 100.000 de francezi, plecarea a 60.000 franci, ruina comerţului; flotele inamice au fost îmbogăţite cu 9.000 de mateloţi, cei mai buni din regat, armatele lor cu 6.000 de ofiţeri şi 12.000 de soldaţi, mult mai căliţi în războaie decât ai lor." Vouban mai spunea: „Regii sunt într-adevăr stăpâni ai vieţii şi ai bunurilor supuşilor lor, dar niciodată ai părerilor lor, pentru că sentimentele lăuntrice sunt în afara puterii lor."

Cea mai mare parte dintre protestanţii care se lepădaseră, n-au făcut acest lucru decât cu speranţa ascunsă că furtuna va trece şi va veni iar timpul libertăţii religioase. Când revocarea le-a arătat cât de zadarnică era speranţa lor, un mare număr şi-au regăsit credinţa în Domnul şi curajul lor, care a fost admirabil. Cu toată supravegherea atentă a frontierelor şi a coastelor, ei plecau cu miile. Două sute de mii, cel puţin, poate mai mult, au renunţat la toate: avere, cămin, patrie; au riscat libertatea lor, viaţa lor chiar, pentru credinţa pe care o aveau şi la care ţineau. Oamenii în stare de astfel de sacrificii şi de o asemenea energie formau o elită, a cărei dispariţie slăbea Franţa şi întărea în acelaşi timp ţările cate le-au dat găzduire. Pentru acest motiv, Colbert, mai clar văzător decât regele orbit de patima lui, s-a pronunţat categoric contra revocării. Dar con-curenţii protestanţilor îi vedeau cu un „ochi rău" din cauză că aceştia se dădeau cu totul lucrului, nefiind asemenea catolicilor cu ocazia sărbătorilor religioase. Anglia, Elveţia, Germania, au primit pe refugiaţi, cu o atenţie demnă de toată lauda. Mai mult de 20.000 dintre ei s-au stabilit în Brandeburg, centrul Prusiei actuale, un adevărat deşert de nisip, pe care au ştiut să-1 pună în valoare şi să-1 fertilizeze. Se povesteşte că, mai târziu, marele elector de Brandeburg primea într-o zi pe ambasadorul Franţei. Acesta i-a cerut, din partea lui Ludovic al XlV-lea, să-i spună ce ar putea face, ca să-i facă plăcere. „O a doua revocare a edictului de la Nantes" ar fi răspuns electorul, cu un zâmbet pe buze. În schimb, unele regiuni ale Franţei: Touraine, Lyon, Poitou erau în primejdie şi mai multe industrii au fost grav atinse. Revocarea a stârnit, în Europa, ura tuturor statelor protestante, contra Franţei. Se poate spune, în mod sigur, că această revocare a fost în mâna lui Dumnezeu cauza principală a decăderii Franţei, în timpul celei de a doua părţi a domniei lui Ludovic al XlV-lea.

Persecuţiile au reînceput. Ele au fost teribile şi practicate cu cruzimi de necrezut şi nemaiauzite. Un singur exemplu ar fi de ajuns: istorisirea făcută de o victimă, Blanche Gamond, trans-ferată de la Grenoble la spitalul din Valence, al cărui director, Rapin, dobândise o asemenea celebritate în arta de a face convertiri prin constrângeri, încât numai numele său era de ajuns ca să-i slăbească pe cei curajoşi, rămaşi până atunci neclintiţi: „Venind seara, Rapin m-a chemat, împreună cu acelea care niciodată nu îşi schimbaseră religia. Noi eram 6 în faţa lui ca spectatori, 29 sau 30 de papişti. El ne-a pus să stăm toate în rând în faţa lui şi ni s-a adresat: „Voi sunteţi nişte încăpăţânate faţă de rege şi nişte rebele şi faţă de Dumnezeu; dar vreau să vă schimbaţi sau veţi crăpa sub lovituri. Vă voi face să cedaţi, rasă blestemată de vipere, cu lovituri de vână de bou; căci îmi cunosc eu meseria. Veţi mătura spitalul de dimineaţa până seara şi dacă nu veţi face treabă bună, veţi primi o sută de lovituri de ciomag. După aceea vă voi pune în închisoare, unde veţi muri de foame; dar ca să vă lungiţi chinul, nu veţi avea decât puţină pâine şi apă. În 30 sau 40 de zile veţi fi moarte, apoi veţi fi aruncate pe maidanul cu gunoi şi regele va scăpa de un supus rău, nenorocit în această viaţă, condamnat în cealaltă." De mai multe ori Blanche Gamond era să moară sub acest tratament crud. Într-o zi îndeosebi, Rapin, supărat de rezistenţa şi tăria ei — cum povesteşte ea — spumegând de mânie, făcând-o să se aşeze în genunchi şi acoperind-o de cele mai urâte insulte, a poruncit fetelor de servici să-i dea lovituri cu nuielele. Şase din aceste femei rele, prea bine dresate pentru aceasta, fiecare cu câte un mănunchi de nuiele de răchită, mai lungi de un metru, dezbrăcând-o până la brâu, au întins-o pe o scândură, în aşa fel încât să-i spânzure braţele şi au lovit-o până la sânge, spunându-i, în bătaie de joc: „Acum roagă-te Dumnezeului tău!" Domnul a răspuns, în adevăr, rugăminţilor slujitoarei Sale şi a eliberat-o din mâinile celui ce o chinuia.

De altă parte, oamenii din munţii Ceveni, ajunşi la capătul răbdărilor, au pus mâna pe arme pentru a-şi apăra religia. Au fost numiţi camisarzi, pentru că, spre a se recunoaşte între ei, purtau o cămaşă lungă albă pe deasupra îmbrăcămintei. Din nenorocire, ei s-au lăsat duşi de multe excese regretabile; aveau profesorii lor, inspiraţii lor care le înflăcărau pornirile, le dădeau chiar împuterniciri socotite ca venind de sus din cer, pentru că ei pretindeau că au viziuni. Răzmeriţa lor a durat 2 ani (1702-1704). Căpetenia lor, Cavalier, un tânăr entuziast, primise la Geneva o oarecare instrucţie. Această răzmeriţă a mobilizat cele mai bune trupe ale lui Ludovic al XlV-lea şi pe unul dintre cei mai distinşi mareşali ai lui, Villars, făcând astfel un serviciu vrăjmaşilor Franţei. Camisarzii pot să fie învinuiţi că au întrecut măsura cea dreaptă, totuşi ei s-au purtat ca nişte preţioşi martori ai lui Dumnezeu, foarte convinşi, foarte sinceri.

Altă eroină din acele timpuri dificile pentru copiii lui Dumnezeu a fost Mărie Durând, al cărei nume este foarte cunoscut, Închisă de tânără în turnul Constance, la Aigus-Mortes, a ieşit de acolo cu părul albit de cei 38 de ani de captivitate şi de suferinţă, pe care le-a îndurat. Se vede şi azi pe pavajul cu lespezi, din locul unde fusese reţinută captivă, gravat de propria ei mână, în piatră, acest singur cuvânt: „resister"! Este rezumatul, de o măreaţă elocvenţă în scurtimea lui, a tot ceea ce au îndurat martirii Franţei.

În secolul al XVIII-lea, câţiva dintre exilaţi s-au reîntors în ţara lor, dar persecuţia îi urmărea pe protestanţi. Adunările lor erau interzise sub pedeapsa cu închisoarea sau cu galerele şi cu moartea pastorilor. Ei trebuiau să se întâlnească în liniştea pădurilor sau în munţii Cevenilor. Aşa a fost, în deosebi, cazul locuitorilor din Ceveni; de aceea s-a dat grupării lor numele de „Biserica din Deşert". Ea şi-a continuat existenţa în tot timpul secolului al XVIII-lea. Doi oameni s-au remarcat prin devotamentul lor, în aceste adunări creştine: Antoine Court şi Paul Rabaut.

Antoine Court, crescut de o mamă evlavioasă, pentru că îşi pierduse tatăl de timpuriu, s-a ataşat de tânăr de unul dintre predicatorii care rămăseseră în locul lui de naştere: Vivarais. El mergea la adunările nocturne cu foarte mare sârguinţă şi deseori lua cuvântul acolo. Loviturile pe care le-a avut de îndurat, pericolele prin care a trecut, l-au făcut să cadă bolnav foarte greu. Fiind reţinut foarte mult în camera lui, a avut timp să cugete şi să ajungă la gânduri mai mature. Când a putut în sfârşit să iasă şi să-şi reia activitatea, a făcut acest lucru pentru a se consacra din tot sufletul în slujba fraţilor săi în Domnul. Sub influenţa lui, protestanţii au hotărât să opună persecuţiilor, de acum înainte, nu rezistenţă armată, ci credinţa şi răbdarea, într-un cuvânt să se bazeze numai pe Domnul, ca să primească de la El îndrumare cu privire la calea de urmat. S-a hotărât, de asemenea, să se respecte Cuvântul cu privire la femei în adunare (1 Corinteni 13.34) şi să-i facă să înţeleagă pe cei care se socoteau iluminaţi şi care pretindeau că primiseră de sus descoperiri speciale, că acest lucru nu era potrivit cu învăţătura Scripturii; au fost deci îndemnaţi să tacă şi să asculte pe aceia dintre fraţii lor, pe care vârsta şi experienţa îi arătau ca buni pentru această lucrare.

În sfârşit, Court a crezut că este necesar să se înfiinţeze o şcoală pastorală pentru a forma slujitori bine pregătiţi în cunoaşterea Cuvântului lui Dumnezeu şi în stare să înveţe pe alţii. Acest seminar nu putea să existe în Franţa; clerul, imediat ce ar fi auzit, l-ar fi închis, fără amânare. El s-a deschis deci la Lausanne (Casa aceasta este azi încorporată facultăţii de litere.) şi a dat pentru „Biserica din Deşert" mai mult de o sută de păstori. Antoine Court a caracterizat astfel ceea ce numea el „spiritul din Deşert": .Acesta trebuie să fie, înainte de toate, un duh de sfinţenie, de umblare permanentă în dependenţă de Dumnezeu, de renunţare la sine, un duh de rugăciune, de meditare, de mare înţelepciune, scos din singurul izvor în care se găseşte, de la Domnul însuşi, un spirit de martir, care învăţându-ne să murim în fiecare zi faţă de noi înşine, ne face în stare să ne pierdem cu curaj viaţa, în chinuri sau pe ghilotină, dacă aceasta este voia Domnului." Elevii lui Antoine Court au avut de suportat o foarte violentă persecuţie din 1750 până în 1760, dar Domnul i-a întărit şi le-a acordat harul de a nu slăbi în faţa primejdiei.

Paul Rabaut, cel mai cunoscut dintre ei, a exercitat timp de o jumătate de secol o slujbă foarte apreciată şi credincioasă. El a câştigat dragostea tuturor şi stima lor, prin devotamentul său şi prin înţelepciunea care îl caracteriza — era într-adevăr o înţelepciune care venea de sus, curată, paşnică, moderată, uşor de înduplecat, plină de îndurare (Iacov 3.17). Rabaut a avut mult de suferit. Sângele martirilor nu înceta să curgă: condamnări fără temei erau foarte dese. Astfel, câte 12 familii se vedeau condamnate în bloc, pentru simplul fapt de a se fi adunat: femeile la închisoare şi bărbaţii la galere.

Rabaut a asistat la Revoluţia Franceză. El a înţeles foarte repede adevăratul ei caracter. Fiul său, Rabaut Saint Etienne, s-a lăsat ales ca deputat al Adunării Naţionale, unde a ajuns chiar preşedinte. Tatăl lui nu l-a lăsat să fie orbit de această onoare care i se făcea şi scria fiului său: „Fereşte-te de astfel de iluzii. Crezi tu că o adevărată libertate ar putea ieşi din această revoluţie? Franţa nu va fi salvată decât atunci când ea se va da Aceluia care ne mântuie. Şi cel care ne-a mântuit, nu este nici Rousseau, nici Voltaire, nici papa; este Domnul Isus Hristos Însuşi, prin sângele Său care a curs pe cruce." Profeţie care s-a împlinit foarte repede, pentru că, trei ani mai târziu, tânărul Rabaut plătea cu capul său, avântarea sa în treburile politice. Tatăl lui a fost aruncat în închisoare; lăsat liber după Teroare, el a murit curând, în vârstă de optzeci şi patru de ani.

Este izbitor să vezi în Franţa secolului XVIII-lea, cum Dumnezeu S-a servit, pentru realizarea planului Său, de oameni care propovăduiau necredinţa cea mai îndârjită, printre ei şi Voltaire. El şi-a dedicat viaţa, şi-a întrebuinţat talentele pentru a lupta contra creştinismului; spiritul lui de satiră diabolică l-a dus la cele mai vătămătoare cuvinte contra Bibliei, contra persoanei Mântuitorului, contra minunilor. Voltaire a fost totuşi un călduros apărător al toleranţei în toate domeniile şi a dovedit acest lucru, între altele, luând în mână cauza unui protestant din Toulouse, Calas, care fusese condamnat să fie tras de viu pe roată, sub învinuirea mincinoasă că ar fi omorât pe propriul său fiu. Voltaire n-a avut odihnă până ce n-a obţinut revizuirea procesului şi deplina reabilitare a nenorocitei victime a clerului catolic. Toţi scriitorii, denumiţi filozofi, au susţinut aceleaşi idei, în numele libertăţii de care fiecare individ trebuia să se poată bucura. Dar, ducând acest principiu până la ultima lui con-secinţă, sprijinindu-se numai pe puterea logicii omeneşti, ei declarau că omul, fiind propriul său stăpân, nu trebuia să depindă de nimic şi de nimeni; ei făceau din el regele univer-sului. Ideile lor şi-au făcut drum, mai ales că ei au susţinut să le expună sub o formă simplă şi atrăgătoare.

Nu se vede, în toate acestea, în ce priveşte Franţa, o pedeapsă a lui Dumnezeu asupra acestei ţări, în care, după ce adevărul a strălucit atât de viu, a fost înăbuşit apoi de o mişcare pusă la cale de guvern şi cler, cărora naţiunea însăşi le-a dat de bunăvoie mâna? „O! libertate, ce de crime se făptuiesc în numele tău!" striga, urcând pe eşafod, doamna Roland, una din victimele Revoluţiei. Este o libertate după care toată creaţia suspină, cu dorinţa de a fi „eliberată din robia stricăciunii, ca să aibă parte de libertatea slavei copiilor lui Dumnezeu" (Romani 8.21).