Reformații în Franța

de la moartea lui Francis I (1547) - Edictul de la Nantes (1598)

După Francis I a urmat la tron fiul său, Henri al II-lea. După acesta au domnit, pe rând, cei trei fii ai săi: Francis al II-lea, Carol al IX-lea şi Henri al III-lea; apoi Henri al IV-lea, rege de Navara, adică 6 regi în 63 de ani (1547-1610). Sub primii cinci din aceşti monarhi, Franţa a trecut prin una din perioadele cele mai întunecate din istoria ei, caracterizată prin războaie religioase. Henri al IV-lea a restabilit ordinea şi pacea, dând celebrul edict de la Nantes (1598). Prin acesta, el asigura reformaţilor avantaje importante — care nu le-au fost păstrate, de altfel, mult timp; Richelieu deja le-a răpit multe din ele. Totuşi edictul a supravieţuit, cel puţin cu numele, reformaţii având dreptul la existenţă până ce, în 1669, Ludovic al XIV-lea a luat în mod brutal tot ce acordase bunicul său în 1598.

În timpul libertăţii acordate prin edictul de la Nantes, refor-maţii au făcut alianţe politice cu partidele care erau împotriva regalităţii, în special cu nobilii. Căutând astfel sprijin pe lângă oameni, acceptând cu mare bucurie pe cei care li se ofereau de bunăvoie, pentru că se aprecia foarte mult viaţa lor morală într-o epocă în care valorile de acest fel erau nesocotite, reformaţii au câştigat putere materială, dar au pierdut în acelaşi timp sen-timentul dependenţei lor de Domnul.

Prin forţa lucrurilor, alianţele pe care le-au făcut au dat naştere la conflicte armate, ceea ce a dovedit din plin gravitatea greşelii pe care o făptuiseră. Ca orice război civil, aceste lupte religioase au adus cu ele fărădelegi fără număr. Aproape întrea-ga Franţă a fost trecută prin foc şi sânge. Ca şi adversarii lor, reformaţii n-au arătat nici cea mai mică toleranţă, nici cea mai mică compătimire faţă de cei care nu împărtăşeau opiniile lor.

Peste tot întâlneai scene hidoase de pustiire şi măcel, peste tot vedeai populaţii întregi, triste rămăşiţe ale groaznicelor jafuri, rătăcind din oraş în oraş şi din canton în canton, alungaţi din locuinţele lor şi regăsind altele. Se reconstituia drumul pe care au mers aceşti nenorociţi, după grămezile de cadavre ce se găseau din loc în loc. Catolicii şi protestanţii făceau dovadă de aceeaşi cruzime, atât de depărtaţi erau de exemplul dat de Împăratul păcii. Doi oameni îndeosebi şi-au dobândit un nume sinistru de cruzime: catolicul Montluc şi protestantul Des Adrets. Închisorile înţesate, puţurile umplute cu trupuri omeneşti, copacii de pe drumuri folosiţi drept spânzurători, arătau pe unde a trecut Montluc. În ce priveşte pe Des Adrets, se povesteşte, între altele, că după luarea unui oraş, a tăiat capul la jumătate din apărătorii acelui loc şi a silit pe ceilalţi să se arunce din înălţimea unui turn, peste vârfurile suliţelor soldaţilor săi. Unul dintre ei n-a vrut să se arunce, cu toate ameninţările şi se spune că acesta a fost singurul care a scăpat.

O parte din nobilime ţinea cu regalitatea, căreia avea să-i plătească scump acest sprijin. Căpeteniile acestui grup aparţineau familiei des Guises, bine cunoscută prin ura înverşunată pe care o arăta oricui chema numele Domnului. Alături de ei trebuie amintită regina mamă Catherina de Medicis, soţia lui Henri al II-lea, care a avut o influenţă nenorocită asupra celor trei copii ai ei. Fiind italiană, ea se ocupa cu magia, cu vrăjitoria şi astrologia, care în patria ei aveau unul din principalele centre. Nepoată a papei Clement al VII-lea, a cănii ură contra oricărei inovaţii religioase o cunoştea şi o împărtăşea, ea n-a avut nici o greutate să instige ura pe care soţul ei, regele, o învăţase de altfel de la monarhul dinaintea lui.

Reformaţii aveau de partea lor o mare mulţime. Se socotea numărul ca fiind a şasea parte din populaţia Franţei. Ei numărau în rândurile lor elita ţării: oameni de litere, jurişti, soldaţi, până şi oameni care aparţinuseră înainte de biserica romană. Cu toate acestea ei rămâneau slabi, fiindcă nu s-au ţinut alipiţi de Cuvântul lui Dumnezeu. Ei se adunau în mod regulat, dar nu pentru frângerea pâinii, aceasta sub influenţa lui Calvin, care nu voia ca cina să fie dată altfel, decât de pastori, în mod oficial numiţi.

Dar erau printre reformatori suflete de elită, în primul rând amiralul Coligny. Chemat la un post de prim rang în armata regală, el a dovedit în mai multe ocazii talente militare rare şi n-a avut niciodată în vedere decât independenţa şi prosperitatea ţării sale. Acestor scopuri, el a sacrificat toate interesele sale personale. Făcut prizonier la St. Quentin de către Spanioli, a fost condus în cetăţuia Ecluse, nu departe de Geneva, apoi la Gand. În timpul prizonieratului său, Coligny a citit cu folos Biblia şi mai multe scrisori despre chestiunile grave care agitau atunci creştinătatea. Răbdarea admirabilă a reformatorilor aruncaţi pe rug sau părăsiţi în celule murdare a inspirat o deosebită simpatie sufletului său generos. Fiind eliberat, a mărturisit cu tărie credinţa sa în lucrarea Domnului Hristos pentru el, ca păcătos care îşi pune încrederea în El. Profunzimea şi sinceritatea convingerilor lui, caracterul lui curajos, prudenţa lui, obiceiurile lui curate, lipsite de fasturi şi de desfrâul de la curte, toate acestea au făcut din figura amiralului Coligny, una dintre cele mai nobile pe care ni le oferă istoria Franţei.

Se obişnuieşte să fie pus alături de el, deşi a fost pe un teren opus, Michel de l'Hopital, un magistrat integru, care deşi rămas ataşat de credinţa catolică, n-a fost mai puţin în favoarea reformaţilor şi a visat toleranţa într-un secol de persecuţii.

Henri al II-lea şi-a inaugurat domnia făcând să ardă patru hughenoţi (Hughenot = nume dat calviniştilor din Franţa în secolul al XVI-lea.) în ziua încoronării lui. Cu toate acestea, Reforma continua să câştige teren, deşi asprimea se mărise. Prin edictul de la Chateaubriant, regele a ordonat ca crima de erezie să fie cercetată atât de judecătorii civili, cât şi de judecătorii eclezias-tici; dacă, deci, acuzaţii erau achitaţi de unii, erau urmăriţi de ceilalţi. Mai mult, denunţătorii aveau să primească nu a patra parte din bunurile condamnatului, ci a treia parte: ispită anume lăcomiei, stimulent pentru un fanatism mamonic. În plus, pro-prietarii emigranţi pentru cauză religioasă pierdeau tot avutul, prin confiscare în favoarea regelui. Era interzis să scrii celor fugiţi, să le trimiţi ceva, îndeosebi bani. În sfârşit, edictul adăuga: „Nu va fi imprimată, nici vândută, nici o carte privitoare la Sfânta Scriptură, decât după ce va fi fost cercetată... Pentru că, în oraşul nostru, Lyon, sunt multe imprimerii şi de obicei acolo se aduc multe cărţi străine, chiar şi de acelea suspecte de erezie, ordonăm ca de trei ori pe an să fie făcute vizite în tipografii şi în prăvăliile vânzătorilor de cărţi, de către două persoane ale bisericii."

Dar „Cuvântul lui Dumnezeu nu este legat" (2 Timotei 2.9), el „este viu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri" (Evrei 4.12). Henri al II-lea ar fi trebuit să-şi dea seama de lucrul acesta. Fiind însă orbit de soţia lui, antrenat de sfătuitorii lui răi, a convocat o şedinţă specială a parlamentului din Paris, unde fiecare dintre consilieri avea să-şi spună cuvântul cu privire la măsurile ce trebuiau luate contra „inovatorilor" (Aşa le mai ziceau reformaţilor, pe lângă eretici şi hughenoţi.). Cei mai mulţi dintre ei au recomandat să sporească penalităţile stabilite, dar s-au găsit şi doi oameni care au dat o părere cu totul opusă.

Consilierul Faur a ajuns să spună chiar în faţa regelui: „Să vă temeţi să nu se spună despre Majestatea Voastră aceste cuvinte, adresate odinioară de Ilie lui Ahab: „Tu eşti acela care nenoroceşti poporul — pe Israel" (1 Împăraţi 18.17). Henri al II-lea clocotea de mânie, dar a trebuit să se potolească.

Apoi Anne Dubourg, unul dintre cei mai tineri consilieri, a luat cuvântul la rândul lui. Figura îi rămânea calmă, în timp ce spunea adevăruri ce au stârnit o furtună violentă: „Sunt unii oameni care făptuiesc contra legilor o mulţime de crime demne de moarte, blesteme, desfrânări, destrăbălări de tot felul şi aceste crime rămân nepedepsite, cu toată enormitatea lor, în timp ce se cer o mulţime de chinuri contra unor oameni cărora nu li se poate reproşa nici o crimă." Aceasta înseamnă să dai, poate fără să vrei, o lovitură contra regimului însuşi, a cărui viaţă desfrânată era destul de cunoscută.

Fidelul consilier a continuat: „Se poate imputa crima de lezmaiestate unor oameni care nu pomenesc pe cei mari, decât în rugăciunile lor, cerând pentru ei ocrotirea Celui Prea Înalt? Se ştie foarte bine că ei nu simt răzvrătitori, dar se obişnuieşte să fie socotiţi astfel, pentru că bazându-se pe Sfânta Scriptură, ei au smuls orice prestigiu „bisericii" romane şi au expus, în plină zi, faptele ruşinoase ale unei „biserici" care înclină spre ruina ei, pentru că, în sfârşit, ei cer reforme salvatoare, care singure ar putea aduce iar biserica la demnitatea de la început."

Ofensat peste măsură, călcând în picioare inviolabilitatea parlamentului, Henri al II-lea i-a luat de îndată pe Faur şi pe Dubourg şi i-a aruncat în închisoarea Bastiliei. Câteva luni mai târziu, acesta din urmă a suferit chinul arderii în foc. În furia lui, Henri al II-lea promisese că va asista la execuţii. Dumnezeu însă nu i-a îngăduit. În cursul unei serbări cu arme, unul dintre curtenii lui l-a atins la ochi cu o lance. A fost transportat în palatul său, suferind îngrozitor. Răul i se mărea; durerilor fizice li se adăugau remuşcările: „Ei sunt nevinovaţi — striga sărmanul suveran, gândind la cei doi consilieri — Dumnezeu mă pedepseşte că i-am tratat aşa de rău."

„Fiţi liniştit, Sire (îi spunea cardinalul Lorraine, unul din acei Guise care au fost o nenorocire pentru Franţa) fiţi liniştit! Astfel de gândim nu sunt decât sugestii de la Diavolul." Toată priceperea medicilor a fost zadarnică; peste o lună Henri al II-lea a murit, lăsând tronul fiului său, Francis al II-lea, un copil de 16 ani...

Sub domnia acestuia, ca şi a celor doi urmaşi ai lui, caracterul politic al războiului religios s-a accentuat. Nu este cazul de a istorisi în amănunţime. Pentru reformaţi, războiul era marcat când de succes, când de dare înapoi; abia li se acorda câte un avantaj, că li se şi lua. Carol al IX-lea le-a acordat „edictul din ianuarie", urmat de groaznicul masacru de la Vassy, făptuit la instigarea ducelui de Guise. Dar acesta fiind asasinat pentru satisfacerea Catherinei de Medicis, care se temea de ambiţia lui, regina mamă a consimţit să semneze pacea de la Amboise, apoi cea de la Saint Germain; reformaţii au obţinut astfel libertatea conştiinţei şi autorizaţia de a celebra cultul casnic; dar cultul public nu era tolerat, decât în câteva oraşe şi în casele nobililor.

Dar Catherina era dintre acei „oameni nelegiuiţi care vorbesc de pace aproapelui lor şi, când colo, au răutate în inimă" (Psalmul 18.3). Aceste concesii nu erau în ochii ei decât o înşelătorie, destinată să adoarmă pe hughenoţi, pentru a-i nimici cu şi mai mult succes. Ea nu avea decât un scop: exter-minarea tuturor reformaţilor, până la ultimul. Însufleţită de un spirit demonic de prefăcătorie, ea căuta să-şi realizeze dorinţa, arătând o extraordinară stăruinţă, gata să recurgă la toate mijloacele, chiar cele mai perverse. A fost asemănată — pe bună dreptate — cu un rechin care urmăreşte vaporul, în aşteptarea prăzii, fie că marea este calmă, fie că este agitată. Regatul era, în adevăr, împărţit în două câmpuri, egale în aparenţă şi de neîmpăcat. Cu toate încercările, catolicii nu aveau nici o perspectivă de a termina cu adversarii lor. Tocmai atunci „Iza- bela" a recurs la procedee care îi erau scumpe: trădarea şi omorârea secretă. Istoricii cei mai serioşi afirmă fără ezitare că raţiunea statului nu ar putea în nici un caz să îndreptăţească masacrul din noaptea Sfântului Bartolomeu. Roma nu avea de ce să se teamă pentru supremaţia ei, nici regele Franţei pentru autoritatea lui. Nu trebuie văzut aici decât un act dictat de fanatism, prin ura pe care o avea Catherina pentru copiii lui Dumnezeu.

Alături de ea se aflau papa Pius al II-lea şi Filip al II-lea, regele Spaniei. Sunt trei străini care poartă prima răspundere a acestei uneltiri criminale. Şi alţii erau amestecaţi în această crimă, dar nu puteau face nimic fără aprobarea regală. Destrăbălatul papă a sucit Scriptura, pentru a-1 convinge pe Carol al IX-lea că se află în aceeaşi situaţie ca Saul, împăratul lui Israel, când Samuel i-a poruncit, din partea Domnului „să nimicească în întregime pe Amalec" (1 Samuel 15.3). Dar Saul n-a ascultat de porunca divină şi aceasta l-a costat tronul şi viaţa. Carol al IX-lea a înţeles aluzia şi a consimţit să extermine pe toţi hughenoţii în aşa fel încât să nu rămână nici măcar unul care i-ar putea reproşa nelegiuirea.

Datorită tratatului de la Saint Germain, reformaţii se bucurau de o oarecare linişte. Catherina şi complicii ei au profitat de aceasta, pentru a urzi mai bine complotul împotriva lor.

A atrage la Paris pe căpeteniile hughenoţilor, a-i înconjura cu bunăvoinţă, pentru a-i măcelări apoi pe toţi deodată, iată planul diabolic, conceput în 1564 şi amânat până la momentul potrivit. Bătrânul cancelar Michel de l'Hopital a avut ceva bănuieli, apoi o certitudine deplină despre ceea ce se pregătea contra reformaţilor. Retras din activitate, cu sentimentul incapacităţii sale de a face o pace durabilă, a rugat curtea să nu înăbuşe glasul dreptăţii şi al milei. Dar Coligny, om prea drept pentru a crede într-o călcare a tratatului de pace şi în capcane nelegiuite, s-a lăsat mişcat de primirea plină de dragoste pe care i-a făcut-o regele, numindu-l „tatăl" său. Carol al IX-lea i-a promis să repare unele nedreptăţi pe care le suportau reformaţii, din partea unor catolici prea zeloşi.

Pentru a da mai multă crezare atitudinei ei făţarnice, Catherina de Medicis a făcut totul pentru a mărita pe fiica sa, Margareta, cu Henri de Navara, mai târziu rege al Franţei, sub numele de Henri al IV-lea şi fiu al Jeannei d'Albret. Aceasta, o femeie cu un caracter hotărât, a făcut mărturie publică despre întoarcerea ei la Dumnezeu şi, datorită ei, practica catolică fusese înlăturată din Navara. Când te gândeşti că acest mic regat se găsea pe coastele Pirineilor, între Franţa şi Spania, două puteri cu totul devotate papei, rămâi uimit cum Jeanne d'Albret a arătat aici mult curaj şi în acelaşi timp o admirabilă încredere în Acela despre care ea voia să dea mărturie, faţă de toţi şi contra tuturor. Cu toate ameninţările teribile ce i s-au adus, ea a stăruit pe calea pe care intrase cu atâta hotărâre. Timp de 12 ani, Domnul a ocrotit-o şi ea a fost la lucru, folosind acest timp în a face să fie tradusă şi publicată Biblia în dialectul regatului ei; a înfiinţat şcoli, a studiat legile ca un jurist şi a îmbunătăţit cu foarte mare pricepere starea supuşilor ei. De aceea, cu regret, ea şi-a dat consimţământul pentru căsătoria plănuită. Cu această ocazie, ea a făcut o vizită la curtea Franţei, care îşi avea atunci reşedinţa la Blois. Regele şi mama lui căutau să se arate foarte prietenoşi şi doreau s-o facă să-şi prelungească şederea pe lângă ei. Dar Jeanne a refuzat; trebuia — spunea ea — să meargă şi la Paris. După câteva zile, ea a căzut bolnavă, într-un mod foarte misterios, infectată, după cum se crede, prin nişte mănuşi otrăvite, pe care i le dăduse un oarecare domn Rene, parfumier florentin, cunoscut mai ales ca otrăvitor, folosit de regină. Peste cinci zile, Jeanne d'Albret a adormit în pace, în Domnul, fără nici un cuvânt de reproş faţă de ucigaşii săi.

Căsătoria a fost celebrată la 18 august 1572, prin serbări splendide, ce au durat mai multe zile şi la care au participat toţi prinţii hughenoţi. Nimeni nu putea avea nici cea mai mică nelinişte. Se gândeau toţi că această legătură va pune capăt tulburărilor care însângeraseră ţara; ea părea să inaugureze o perioadă de pace şi de prosperitate fără seamăn.

Dar tocmai în timpul acestor serbări publice, se ţinea la Louvre un consiliu secret, în care se precizau cele mai mici amănunte cu privire la planul masacrului proiectat.

La 22 august, Coligny ieşea din Louvre. El nu ştia că tocmai se pusese un preţ pe capul lui: 50.000 de coroane; aceasta era răsplata oferită celui care îl va ucide. Pe drum, amiralul citea o scrisoare a unuia dintre fraţii săi în credinţă şi tocmai se ocupa de felul cum ar trebui să-i răspundă. Deodată, în apropiere de biserica Saint Germain Auxerrois, un glonţ l-a atins pe Coligny în braţul stâng şi i-a sfărâmat un deget. Asasinul a reuşit să fugă. Amiralul a fost transportat acasă şi mulţi protestanţi au venit la căpătâiul lui. „Iată — le spunea bătrânul — rodul acestei împăcări, la care regele s-a pus garant." Cu toată împotrivirea mamei sale, Carol al IX-lea s-a dus şi el la bătrânul rănit. „Tatăl meu — i-a spus el — eu vă socotesc drept una din cele mai mari căpetenii ale regatului meu. Liniştiţi-vă. Nu vă gândiţi decât să vă vindecaţi... eu voi avea grijă de toate."

Două zile mai târziu, la 24 august 1572, între orele două şi trei dimineaţa, de ziua Sfântului Bartolomeu, s-au auzit deodată sunând clopotele bisericii Saint Germain Auxerrois, care se afla peste drum de Louvre. Abia au răsunat primele lovituri de clopot, şi violente descărcări de puşti au izbucnit pe străzi. Carol al IX-lea arăta o mare agitaţie; o sudoare rece îi străbătea fruntea. Deodată s-a sculat şi a chemat pe ducele de Guise ca să-i ordone să nu grăbească nimic. Dar era prea târziu. Catherina de Medicis, care se gândise la nestatornicia fiului ei, ordonase ca ora fixată pentru începerea măcelului să fie şi mai devreme. Şi, în curând, în zgomotul tuturor clopotelor oraşului acum puse în mişcare, se amestecau urlete de război, insultele ucigaşilor, apoi strigătele de durere şi de spaimă ale victimelor, surprinse în somn şi cu sânge rece înjunghiate în paturile lor. Pentru a se recunoaşte între ei, asasinii purtau câte o banderolă albă la mână. Peste puţin timp, sângele curgea şiroaie pe toate străzile.

Amiralul Coligny şi-a dat seama foarte repede de ce se petrecea. Nu se îndoia că şi el va fi ucis, ca toţi ceilalţi hughenoţi, căci el cunoştea ura înverşunată pe care i-o purta ducele de Guise. Nu se înşelase. O trupă condusă de un servitor al ducelui i-a invadat locuinţa şi a pătruns în camera în care amiralul se odihnea. Fără nici un alt avertisment, soldatul şi-a înfipt sabia în pieptul bătrânului, apoi i-a aruncat trupul pe fereastră. Guise l-a recunoscut şi i-a dat o lovitură cu piciorul. Şaisprezece ani mai târziu, acelaşi Guise (Henri de Guise) cădea, la rândul său, sub pumnalul unui asasin, la ordinul regelui Henri al IlI-lea.

Când acesta a văzut cadavrul, i-a dat o lovitură de picior, în plină faţă. Aşa răsplăteşte dreptatea lui Dumnezeu!

În cursul aceleiaşi nopţi, sub mască religioasă au fost înjun-ghiaţi cinci sute de membri din marea nobilime protestantă. Ei locuiau, aproape toţi, în acelaşi cartier din Paris şi ducele de Guise îşi rezervase în mod special acest cartier. „Cu cât iarba este mai mare, cu atât mai mult mănâncă coasa", iată cuvântul de ordine dat sălbăticiei soldăţeşti.

Henri de Navara şi Conde, fiul celebrului Conde, omorât la Jarnac, locuiau la Louvre. Regele le-a poruncit să vină înaintea lui şi i-a acoperit de insulte: „Eu nu vreau — le-a spus el — decât o religie în regatul meu! Alegeţi!" Henri de Navara a fost condus în capela palatului. Conde a declarat că libertatea sa, viaţa sa, erau la buna plăcere a regelui, dar că nici o ameninţare, nici un chin nu l-ar face să alerge la „mesă", chiar dacă ar trebui să piară. Carol l-a lăsat, spunându-i că în opt zile va avea capul tăiat, dacă nu se va răzgândi. Câţiva mai mari ai protestanţilor s-au refugiat la Louvre, sub apărarea regelui de Navara. Ei au fost somaţi unul câte unul să coboare în curte şi acolo, chiar sub ochii regelui, paznicii i-au tăiat în bucăţi, până la ultimul. Unul dintre ei, n-a putut să nu strige: ,,Acesta este cuvântul pe care ni l-a dat regele? Dumnezeu să răzbune într-o zi această făţărnicie şi odioasă cruzime!" Răsplata a venit la 220 de ani mai târziu, prin moartea lui Ludovic al XVI-lea.

Analele întregii lumi vorbesc de puţine scene atât de îngrozi-toare ca cea din noaptea Sfântului Bartolomeu. Pasiunile cele mai josnice, fanatismul cel mai crud se arătau în toată urâciunea lor. „Repede te socoteau că eşti hughenot — spune Mezeray — dacă aveai bani sau o funcţie râvnită de altul sau dacă aveai vrăjmaşi sau moştenitori lacomi."

Masacrul s-a întins în toată Franţa; mii de nevinovaţi au pierit, la Lyon îndeosebi — unde reformaţii erau numeroşi. Când procurorul regelui a ordonat călăului să-şi îndeplinească slujba, acesta a răspuns: „Eu nu simt dator să-mi fac slujba decât pentru executarea unor hotărâri ale judecătorilor şi nu pentru asasinarea unor nevinovaţi." Acelaşi răspuns din partea soldaţilor oraşului: „Ce ne cereţi este contra onoarei, noi nu suntem nişte asasini. Ce rău au făcut aceşti sărmani, pe care vreţi să-i înjunghiem?" Au ajuns până acolo încât au deschis porţile închisorilor şi au măcelărit pe oricine au nimerit. Cadavrele erau aruncate în Rhon, care în curând a ajuns plin de valuri înroşite de sânge; mult timp locuitorii de pe marginea râului nu s-au atins de peşte, nici nu au folosit apa din el.

Câţiva guvernatori din provincie au refuzat să se supună ordinelor sângeroase pe care le primiseră. Se spune despre episcopul de Lisieux, Jean Hennuyer, că a procedat aşa: „Eu mă voi opune totdeauna şi cu toate puterile mele unei asemenea acţiuni — a declarat el în faţa locotenentului regal — eu sunt pastor de Lisieux şi aceşti oameni pe care vreţi să-i ucideţi sunt oile turmei mele. Dacă ele s-au rătăcit din biserica romană, eu am datoria să le cruţ, pentru a face tot ce pot ca să le aduc înapoi. N-am citit niciodată în Evanghelie că păstorul trebuie să verse sângele turmei. Dimpotrivă, citesc că el trebuie să-şi verse sângele, să-şi dea chiar viaţa pentru ele." La cererea locotenen-tului regal, episcopul a confirmat în scris aceste cuvinte.

Aprecierile asupra numărului victimelor variază mult. La Paris s-au numărat de la 2000 la 4000. Brantame spune că regele Carol al IX-lea ar fi văzut 4000 cadavre plutind pe Sena. Într-un registru de socoteli al oraşului Paris, un post indică suma plătită groparilor cimitirului Innocents, pentru 1100 trupuri găsite pe malul fluviului, la Chaillot, la Auteuil şi la Saint Cloud. „Se prea poate — adăuga cel care a scris acestea — ca multe alte trupuri să fi fost duse mai departe. Apoi, nu toate au fost aruncate în Sena." În provincie, cifrele cele mai moderate anunţă 70.000 morţi. Dacă se adaugă cei care au pierit de mizerie, de foame, de durere, bătrânii, copiii părăsiţi, femeile fără adăpost, se ajunge la un total şi mai mare.

Vestea masacrului din noaptea Sfântului Bartolomeu a produs o profundă impresie în Europa întreagă. În timp ce statele protestante condamnau atentatul oribil, Roma era în culmea bucuriei. Papa Grigore al XlII-lea cunoscuse planul lui Carol al IX-lea şi aştepta nerăbdător ştirile. În sfârşit, a venit la el un sol de la Paris, aducând o scrisoare a ambasadorului papei, datată cu 24 august. „Totul s-a petrecut bine la Paris; tot aşa se continuă în întregul regat." Trimisul a primit un cadou de o mie monede de aur. Tunul a bubuit ca semn de sărbătoare la Castelul Saint Ange; s-a intonat la Saint Petru un Te-Demn solemn şi papa a pus să bată o medalie care puncta pe o faţă chipul lui şi pe cealaltă faţă, îngerul nimicitor, ucigând pe eretici. Regele Spaniei, Filip al II-lea, al cărui caracter întunecat se cunoaşte, a râs pentru prima dată în viaţa lui, se spune, când a fost informat despre masacru şi nu mai putea găsi laude destule pentru tânărul rege şi pentru mama lui.

Anglia, Germania, Elveţia, Geneva mai ales au văzut sosind o mulţime de fugari, pe jumătate morţi. În zadar agenţii francezi au încercat să răspândească, pe la curţile protestante, basmul unui complot urzit de Coligny. Audienţa, dată în această privinţă de către Elisabeta, regina Angliei, a fost plină de o mare tristeţe; toată curtea purta veşminte lungi de doliu. Ambasadorul a trebuit să treacă printre curteni, fără ca cineva să-1 mai salute; n-a putut decât să îngâne o justificare nereuşită şi s-a retras, înmărmurit, strigând cu amărăciune că îi este ruşine că poartă numele de francez. La Geneva s-a pus deoparte o zi solemnă, de post şi rugăciune. În Scoţia, bătrânul Knox, împrumutând lim-bajul profeţilor, a strigat de la înălţimea catedrei: „Sentinţa este pronunţată asupra acestui ucigaş, regele Franţei, răzbunarea lui Dumnezeu nu se va retrage de la casa lui; numele lui va fi o urâciune pentru urmaşi."

Aceste cuvinte s-au împlinit. Remuşcările n-au întârziat să pună stăpânire pe sufletul lui Carol al IX-lea. Noaptea, el auzea urlete sinistre în văzduh, deasupra palatului său. În orice moment — atât treaz cât şi dormind — i se părea că vede „acele trupuri înjunghiate, feţele lor hidoase şi acoperite de sânge." Căuta să se distreze, să cadă de oboseală; rămânea pe cal 12 şi 14 ore la rând. „Privirea lui — scria un ambasador — a devenit întunecată. În stările de vorbă şi în audienţe, el nu priveşte în faţă pe cel căruia i se adresează; îşi pleacă capul, închide ochii, apoi îi acoperă deodată, ca şi cum ar suferi de această mişcare, îi închide din nou." A murit în mai puţin de doi ani de la masacru, atins de o boală curioasă, care făcea ca sângele să i se scurgă prin toţi porii. Fără nici o încredere în cei din jurul său, credea că mama lui i-a pricinuit această boală, dându-i vreo otravă. Dumnezeu a îngăduit ca pe patul său de moarte, acest rege care voise ca nici un reformator să nu rămână în viaţă, să fie îngrijit de vechea lui doică şi de un medic, hughenoţi amândoi. În ajunul morţii, doica se găsea la căpătâiul lui, singură. Ea a auzit pe nenorocit, care suspina şi plângea. S-a apropiat, încet, de el. „Ah, doica mea, draga mea — i-a spus el — ce de sânge şi ce de ucideri! Cum de am avut sfătuitori aşa de răi?... Dumnezeul meu, iartă-mi aceste lucruri şi fie-Ţi milă de mine, dacă vrei!"

Toţi autorii direct răspunzători de masacrul de la Sfântul Bartolomeu au murit de moarte violentă, cu o singură excepţie, regina mamă. Dar ea a trăit destul timp ca să vadă năruindu-i-se toate proiectele pe care şi le făcuse. Cardinalul de Lorraine a fost asasinat în închisoare şi Henri al IlI-lea — ultimul vlăstar al familiei — a căzut sub lovitura unui ucigaş, cum prezisese Knox.

Acest rege s-a arătat şi mai puţin capabil decât fraţii săi. Sub domnia lui, războaiele religioase au continuat să bântuie, încât Franţa suferea îngrozitor şi plătea scump ura înverşunată a suveranilor săi împotriva copiilor lui Dumnezeu. După spusele unui contemporan „fermele şi aproape toate satele erau nelocui-te şi pustii." Ţăranii încetau chiar să mai lucreze pământul; înfometaţi, ei se răsculau. Drumurile erau părăginite, podurile erau rupte şi dărâmate. În oraşe, întreaga industrie şi comerţul dispăruseră.

Henri al IV-lea, rege de Navara, care a urmat vărului său Henri al III-lea, a făcut tot ce a putut pentru a repara aceste rele. El a fost unul dintre cei mai mari regi din timpurile moderne. Crescut în religia reformată, cum s-a văzut, a fost totuşi lipsit, din nefericire, de tăria de caracter necesară pentru a rămâne credincios învăţăturilor pe care le primise de la mama lui şi a crezut că lucrează spre binele Franţei îmbrăţişând catolicismul, socotind nepotrivit pentru ţară, ca regele să aibă altă religie decât majoritatea supuşilor săi. Inima lui, fără îndoială, n-a fost niciodată cu sinceritate catolică; convingerile lui nu erau nici bine precizate, nici prea profunde. Iubitor de plăceri, el suporta cu greu asprimea regimului calvinist. Sufletul lui nu era destul de crescut, pentru a sacrifica interesele sale credinţei sale şi conştiinţa lui prea uşor se acomoda cu orice. A nesocotit îndemnul: „Ţine cu tărie ce ai" (Apocalipsa 3.11).

Regele n-a uitat totuşi pe vechii săi tovarăşi de credinţă. Deşi căuta să liniştească regatul său, nu vroia să facă acest lucru cu orice preţ, socotind că fiecare dintre părţi trebuia să tolereze pe ceilalţi. În acest spirit, el a dat, în 1598, celebrul edict de la Nantes, primul act prin care reformaţii primeau, în sfârşit, recunoaşterea legală a existenţei lor. Iată principalele dispoziţii: Ei obţineau libertatea conştiinţei, adică dreptul de a crede potrivit convingerii personale, fără a fi obligat la acelaşi cult cu suveranul sau cu restul populaţiei.

Ei îşi puteau practica liber cultul în castelele feudalilor cu drept de judecători şi într-un oraş sub supraveghere. Aceasta era totuşi o libertate destul de limitată. Feudalii cu drept de judecători erau cei care aveau drept de viaţă şi de moarte asupra supuşilor lor; regele, care pretindea că acest drept să-i aparţină numai lui singur, căuta să micşoreze numărul acestor persoane. Apoi, trebuia să faci un drum lung pentru a ajunge în singurul oraş unde cultul era autorizat. Totuşi, reformaţii au arătat o mare recunoştinţă faţă de Dumnezeu pentru că cel puţin principiile cultului colectiv au fost acceptate.

Reformaţii primeau dreptul de a avea sarcini publice, să fie magistraţi între altele. Se aducea astfel cinste integrităţii, în general recunoscute la cei mai mulţi dintre ei; influenţa lor se întindea în felul acesta.

În sfârşit, ei primeau un număr de oraşe, zise „locuri de siguranţă" în care se puteau refugia în caz de tulburare şi chiar să ţină piept trupelor, care ar fi trimise contra lor, avantaj foarte însemnat, dar care s-a întors în dezavantajul lor. În adevăr, rezistenţa pe care ei puteau astfel s-o opună ordinelor regale risca să-i facă a fi socotiţi ca nesupuşi, din moment ce ar rezista cu arma în mână.

Cu toate acestea, edictul de la Nantes a marcat pentru refor-maţi o linişte binefăcătoare. Dumnezeu le-a acordat, de asemenea, o perioadă de pace, în cursul căreia puteau să se întărească în credinţa lor. Situaţia lor le-a îngăduit totodată să dobândească şi o frumoasă prosperitate materială. Vrăjmaşul stătea la pândă şi peste mai puţin de un secol a găsit în aceasta un pretext ca să dezlănţuie din nou contra lor persecuţii teribile.