Petru la Ierusalim

Întemniţarea si eliberarea sa　　

Petru a mai rămas câteva zile în Cezareea cu cei întorşi la Dumnezeu de curând, de bună seamă ca să-i înveţe şi să-i întărcască în credinţă. Apoi s-a întors la Ierusalim, unde şi ajunsese vestea primirii Cuvântului lui Dumnezeu de către păgâni.

Cât ar fi trebuit să se bucure de aceasta Iudeii credincioşi! Dar nenorocita inimă omenească este totdeauna aceeaşi: iubitoare de sine, chiar şi în lucrurile lui Dumnezeu. Îi pare rău că Dumnezeu Se arată bun, aşa cum spunea Domnul în pilda lucrătorilor tocmiţi la diferitele ceasuri ale zilei (Matei 20.15).

Iudeii deveniţi creştini, însă ţinând încă la tradiţia lor, în loc să ceară lui Petru lămuriri în privinţa celor ce s-au întâmplat la Cezareea, au început să-l învinuiască pentru că a intrat la cei netăiaţi împrejur şi că a mâncat cu ei.

Ce va face Petru, el care avea o fire aşa de iute? Prin harul lui Dumnezeu, el nu se supără; rămâne liniştit şi plin de răbdare, lăsând pe seama lui Dumnezeu grija de a-l dezvinovăţi. Pentru aceasta, istoriseşte cele ce s-au întâmplat.

El era la rugăciune; era înaintea lui Dumnezeu, când Dumnezeu îi arată printr-o viziune însemnată, venind din cer şi repetată de trei ori, că deosebirea dintre Iudei şi păgâni era desfiinţată şi că Evanghelia era pentru toţi. Apoi, Duhul Sfânt, această călăuză ce nu dă greş, care conducea pe apostoli, i-a spus să meargă, fără şovăire, cu oamenii trimişi de Corneliu; iar Dumnezeu, prin îngerul Său, spusese lui Corneliu să trimită după Petru. Şi când Petru a făcut cunoscută vestea bună lui Corneliu şi prietenilor săi, şi când aceştia au crezut, iată că Se coboară Duhul Sfânt şi asupra acestor păgâni întorşi la Dumnezeu, aşa cum a venit şi asupra Iudeilor credincioşi în ziua Cincizecimii.

Deci totul venea de la Dumnezeu în această lucrare. Ce putea face Petru în faţa acestei arătări a harului lui Dumnezeu, trimis păgânilor? El a fost un slujitor ascultător. „Dumnezeu", zice el, „le-a dat acelaşi dar ca şi nouă. Cine eram eu să mă împotrivesc lui Dumnezeu?" (Faptele Apostolilor 11.17).

„Răspunsul blând potoleşte mânia" (Proverbe 15.1). Istorisirea simplă a lui Petru, care arăta lucrarea minunată a lui Dumnezeu întinsă şi asupra celor ce erau departe (neamurile), cade asupra inimilor Iudeilor credincioşi ca o rouă binefăcătoare. S-au potolit şi au slăvit pe Dumnezeu, care a dat şi păgânilor pocăinţa şi viaţa.

A fost o zi de fericire pentru adunarea din Ierusalim, dar trebuia să vină şi încercarea. Vrăjmaşul, Satan, nu doarme niciodată. Mai stârnise el prigoniri împotriva sfinţilor. Petru şi Ioan fuseseră duşi la închisoare şi bătuţi, iar Ştefan fusese omorât cu pietre. Din nou Satan, văzând înaintarea Evangheliei, caută să se împotrivească şi-şi îndreaptă furia mai ales împotriva lui Petru.

Un împărat rău domnea pe atunci în Iudeea. El se numea Irod; dar nu trebuie să credem că e vorba de crudul Irod, care a făcut să fie omorâţi copilaşii din Betleem, nici de Irod, nelegiuitul, care a făcut să se taie capul lui Ioan Botezătorul şi care a trimis pe Isus lui Pilat, după ce şi-a bătut joc de El. Cel de-al doilea Irod era fiul celui dintâi, iar cel din timpul lui Petru îi era nepot. Prin cruzimea şi răutatea lor, toţi trei se asemănau destul de bine.

Împăratul Irod voia să facă pe placul Iudeilor. El ştia că nimic nu le plăcea mai mult decât să vadă pe creştini prigoniţi; a aruncat deci în temniţă pe câţiva creştini şi a ucis cu sabia pe Iacov, fratele lui Ioan.

Erau zilele sărbătorii Azimilor (Paştele). Cum trebuie să-şi fi adus aminte Petru de alt Paşte, care a avut loc cu câţiva ani mai înainte, când s-a lepădat de Domnul Isus! Dar Domnul Isus îl iertase şi acum era bucuros să sufere pentru numele Mântuitorului său iubit. El trebuia să moară după sărbătoarea Pastelor; aşa poruncise Irod. Pentru ca să nu scape, patru cete de câte patru ostaşi îl păzeau cu schimbul zi şi noapte şi Petru, chiar când dormea, era totdeauna legat cu două lanţuri între doi soldaţi. Mai mult, nişte păzitori erau aşezaţi la uşă, de altfel şi aceasta destul de bine întărită. Ce măsuri straşnice! Irod îşi aducea aminte, fără îndoială, că altădată apostolii au fost scoşi din temniţă printr-un mijloc neînţeles de mintea lui. De data aceasta, credea că Petru, fiind legat de soldaţi, nu putea să scape fără să-i trezească.

Nu tremura Petru? Nu era tulburat? Nu; el era liniştit: în noaptea dinaintea zilei când avea să fie omorât, el dormea liniştit între doi soldaţi. Nu era sub paza Dumnezeului Celui Atotputernic, care era în stare să-1 scape, dacă voia? Şi dacă oamenii ar fi omorât trupul său, puteau ei să-i împiedice duhul de a merge la iubitul său Mântuitor?

Numai prin mijloace omeneşti, Petru nu putea să scape. Toată înţelepciunea şi puterea oamenilor erau unite ca să-1 păzească bine. E însă o putere care-şi bate joc de lanţuri, de gărzi şi de uşile de fier. E puterea lui Dumnezeu, căreia nimic nu-i stă în cale. Şi cine face să lucreze această putere? Rugăciunea. Domnul Isus, care a zis: „Toate lucrurile sunt cu putinţă la Dumnezeu", a mai spus: „Orice veţi cere în numele Meu, voi face" (Marcu 10.27; 11.24; Ioan 14.13,14). Sfinţii din Ierusalim ştiau aceasta şi adunarea nu înceta să înalţe rugăciuni către Dumnezeu pentru Petru.

Uşile erau închise, gărzile îşi făceau datoria, Petru dormea, iar adunarea se ruga. Dumnezeu era la lucru. El trimite pe îngerul Său. Închisoarea era în întunecimea nopţii, dar lumina lui Dumnezeu a strălucit în ea. Petru dormea: îngerul l-a deşteptat. Petru era legat; lanţurile îi cad de pe mâini. Îngerul i-a zis: „Încinge-te, leagă-ţi sandalele, pune-ţi haina pe tine şi vino după mine" (Faptele Apostolilor 12.7,8). Dar ostaşii? Dumnezeu îi ţine adormiţi. Dar gărzile? Dumnezeu le loveşte cu orbire. Dar porţile? Porţile de fier se deschid singure în faţa puterii dumnezeieşti. Cine poate să i se împotrivească? Îngerul conduce pe Petru până în capul unei uliţe şi apoi pleacă. îşi împlinise slujba faţă de unul din cei ce moştenesc mântuirea. Şi Petru ce gândea? Până atunci crezuse că tot ce i s-a întâmplat era o viziune. Dar, după ce şi-a dat bine seama, a recunoscut că iubitul său Învăţător, Domnul Isus, a trimis pe îngerul Său ca să-l scape şi numaidecât se duce acolo unde ştia că se găsesc fraţii.

S-a îndreptat spre casa unei femei cu numele Maria, mama lui Marcu, cel care a scris Evanghelia ce-i poartă numele. La această femeie evlavioasă, chiar în noaptea aceea se adunaseră mai mulţi credincioşi, şi se rugau. Petru bătea la uşă, ca să i se deschidă. Atunci o slujnică numită Roda, care fără îndoială că luase parte la rugăciune, a venit să vadă cine a sosit la ora aceea din noapte. Petru şi-a spus numele. Roda, care cunoştea şi iubea pe apostol, cunoscându-i glasul, s-a umplut de-o aşa mare bucurie încât a uitat să deschidă uşa şi a alergat înăuntru să spună şi celorlalţi vestea bună a sosirii lui Petru.

Cât de fericiţi trebuie să se fi simţit sfinţii adunaţi la Maria, când au văzut că rugăciunile lor au fost ascultate! Dar bietele noastre inimi sunt aşa de încete când e vorba să se încreadă în bunătatea Sa, încât aceşti sfinţi se îndoiau că Dumnezeu i-a ascultat! Ei au zis către Roda: „Eşti nebună!" Ea ştia ce auzise şi le spune că nu s-a înşelat; atunci ei îşi închipuie că e îngerul lui Petru. Totuşi, când în sfârşit i-au deschis, iar Petru a intrat înăuntru, ei nu s-au mai putut îndoi. Erau în culmea bucuriei şi a uimirii şi, fără îndoială, au mulţumit Domnului.

Petru le-a istorisit cum l-a scos Domnul din temniţă; le-a spus să povestească aceste lucruri şi fraţilor, apoi a ieşit şi s-a dus într-alt loc.

Cu aceasta se termină istoria pe care ne-a dat-o Duhul Sfânt cu privire la slujba lui Petru, deşi mai găsim vorbindu-se despre el odată. Acum, un alt slujitor al lui Dumnezeu, Pavel, a cărui întoarcere la Dumnezeu am văzut-o mai înainte, se arată în faţa ochilor noştri în lucrarea sa de a duce Evanghelia la neamuri.