Jean Calvin - Concluzie

Calvin este socotit ca legislatorul Reformei. Această trăsătură rezultă şi din portretele pe care i le avem şi care îl arată deseori cu arătătorul de la mâna dreaptă ridicat, gest care îi era familiar şi este bine cunoscut celor ce caută cu orice preţ să se impună. Figura lui suptă, brăzdată de încreţituri şi prelungă, privirea lui ageră şi pătrunzătoare fac să se arate o inteligenţă gata să domine, în numele logicei de care este stăpânită.

Calvin nu râvnea totuşi după autoritate personală. Temperamentul lui timid şi rezervat îl mâna, mai degrabă, să se ascundă pe sine; el s-ar fi mulţumit să stea în dosul scenei, în timp ce ceilalţi să fie gata de luptă; dar nu era la el nici măcar un motiv de a bănui laşitatea; evenimentele au dovedit, din plin, contrariul; îi lipsea însă caracterul unui luptător, care să fie tot-deauna primul în bătălie. Şi nu pentru sine însuşi lupta el, ci pentru un principiu esenţial, care a inspirat toată învăţătura lui: acela al suveranităţii lui Dumnezeu.

Cum s-a observat, pentru Luther, principala cerere din rugăciunea învăţată de Domnul Isus era: „Şi ne iartă păcatele noastre". Pentru Calvin era: „Sfinţească-se Numele Tău".

Puterea absolută a lui Dumnezeu se manifestă în lucrarea creaţiei ca şi în cea de răscumpărare. De aici până la a proclama predestinaţia nu mai era decât un pas. După Calvin, care, în această privinţă, a urmat pe mai mulţi părinţi ai bisericii, Dumnezeu a predestinat, în numele suveranităţii Sale, pe acei dintre oameni care vor fi mântuiţi; în acelaşi timp, cei care nu vor fi, nu vor putea fi mântuiţi. În felul acesta, soarta fiecăruia a fost fixată din veşnicie. Calvin a întrevăzut că această doctrină a lui ar părea să aibă ceva nepotrivit cu învăţătura despre harul lui Dumnezeu, care „aducea mântuire tuturor oamenilor" (Tit 2.11), acest har ce se oferă tuturor, fără nici o excepţie. Conştient de această greutate de nedezlegat, Calvin declară că aceasta este o „taină" pe care omul n-o poate pătrunde. ,,Acestea sunt — spunea el — lucruri pe care Dumnezeu a voit să le lase ascunse şi a căror cunoaştere Şi-a reţinut-o; este înălţimea înţelepciunii Sale, care a voit mai degrabă să fie adorată de noi, decât înţeleasă omeneşte." Şi el adaugă în „Instituţia Creştină": „Noi spunem că această predestinare cu privire la cei aleşi se întemeiază pe harul Lui, fără a fi vorba de vreo demnitate omenească. Dimpotrivă, intrarea în viaţă este închisă mai dinainte tuturor celor pe care El vrea să-i lase condamnării; şi aceasta se face prin judecata Lui tainică şi de neînţeles, care totdeauna este dreaptă." Ca şi ceilalţi reformatori, el recunoaşte fără nici o rezervă autoritatea necondiţionată a Cuvântului lui Dumnezeu.

Datorită acestei suveranităţi depline, el nu recunoaşte alt mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, decât pe „omul Isus Hristos" (1 Timotei 2.5). Dintr-o lovitură, Calvin înlătură rolul pe care biserica catolică şi l-a luat în această privinţă. Astfel, făptuieşte o nelegiuire, oricine pretinde să se aşeze între cei doi, fie biserica, fie preotul. Numai lui Dumnezeu singur Îi revine gloria de a atrage sufletul, chiar şi pe cel mai slab; noul născut nu are nici o nevoie, pentru a scăpa de pierzare, de sprijinul bisericii. Omul depinde deci în întregime de Dumnezeu şi sub nici un motiv de ceilalţi oameni. În acest sens, Viret a putut să scrie: „Creştinismul este, în lume, sămânţa nemuritoare a libertăţii."

Cum deci se explică regimul extrem de riguros impus de Calvin la Geneva? El nu avea să înfiinţeze un sistem până atunci necunoscut, dar trebuia să smulgă din rădăcini un rău de mult stabilit, obişnuinţe de mult fixate, să reformeze moravurile; toate acestea pentru gloria lui Dumnezeu. Aceasta nu înseamnă că răul era mai grav la Geneva ca în altă parte; peste tot inima omului este „de deznădăjduit de rea", de aceea Calvin ar fi lucrat la fel, oriunde l-ar fi aşezat Dumnezeu.

Neînfricat în pericol, dotat cu cele mai frumoase calităţi intelectuale, cu o vie evlavie, el a fost unul dintre cei mai statornici martori ai adevărului, din timpul său şi din toate timpurile. El a trăit mai ales această promisiune, făcută lui Pavel: „Harul Meu îţi este deajuns, căci puterea Mea în slăbiciune se desăvârşeşte" (2 Corinteni 12.9). În mijlocul moliciunii generale din zilele noastre este de mare folos să cercetezi viaţa şi gânduri-le lui Jean Calvin, care „alerga înainte, având ochii aţintiţi spre Isus, Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei" (Evrei 12.1-2).

Puterea absolută a lui Dumnezeu se manifestă în lucrarea creaţiei ca şi în cea de răscumpărare. De aici până la a proclama predestinaţia nu mai era decât un pas. După Calvin, care, în această privinţă, a urmat pe mai mulţi părinţi ai bisericii, Dumnezeu a predestinat, în numele suveranităţii Sale, pe acei dintre oameni care vor fi mântuiţi; în acelaşi timp, cei care nu vor fi, nu vor putea fi mântuiţi. În felul acesta, soarta fiecăruia a fost fixată din veşnicie. Calvin a întrevăzut că această doctrină a lui ar părea să aibă ceva nepotrivit cu învăţătura despre harul lui Dumnezeu, care „aducea mântuire tuturor oamenilor" (Tit 2.11), acest har ce se oferă tuturor, fără nici o excepţie. Conştient de această greutate de nedezlegat, Calvin declară că aceasta este o „taină" pe care omul n-o poate pătrunde. ,,Acestea sunt — spunea el — lucruri pe care Dumnezeu a voit să le lase ascunse şi a căror cunoaştere Şi-a reţinut-o; este înălţimea înţelepciunii Sale, care a voit mai degrabă să fie adorată de noi, decât înţeleasă omeneşte." Şi el adaugă în „Instituţia Creştină": „Noi spunem că această predestinare cu privire la cei aleşi se întemeiază pe harul Lui, fără a fi vorba de vreo demnitate omenească. Dimpotrivă, intrarea în viaţă este închisă mai dinainte tuturor celor pe care El vrea să-i lase condamnării; şi aceasta se face prin judecata Lui tainică şi de neînţeles, care totdeauna este dreaptă." Ca şi ceilalţi reformatori, el recunoaşte fără nici o rezervă autoritatea necondiţionată a Cuvântului lui Dumnezeu.

Datorită acestei suveranităţi depline, el nu recunoaşte alt mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, decât pe „omul Isus Hristos" (1 Timotei 2.5). Dintr-o lovitură, Calvin înlătură rolul pe care biserica catolică şi l-a luat în această privinţă. Astfel, făptuieşte o nelegiuire, oricine pretinde să se aşeze între cei doi, fie biserica, fie preotul. Numai lui Dumnezeu singur Îi revine gloria de a atrage sufletul, chiar şi pe cel mai slab; noul născut nu are nici o nevoie, pentru a scăpa de pierzare, de sprijinul bisericii. Omul depinde deci în întregime de Dumnezeu şi sub nici un motiv de ceilalţi oameni. În acest sens, Viret a putut să scrie: „Creştinismul este, în lume, sămânţa nemuritoare a libertăţii."

Cum deci se explică regimul extrem de riguros impus de Calvin la Geneva? El nu avea să înfiinţeze un sistem până atunci necunoscut, dar trebuia să smulgă din rădăcini un rău de mult stabilit, obişnuinţe de mult fixate, să reformeze moravurile; toate acestea pentru gloria lui Dumnezeu. Aceasta nu înseamnă că răul era mai grav la Geneva ca în altă parte; peste tot inima omului este „de deznădăjduit de rea", de aceea Calvin ar fi lucrat la fel, oriunde l-ar fi aşezat Dumnezeu.

Neînfricat în pericol, dotat cu cele mai frumoase calităţi intelectuale, cu o vie evlavie, el a fost unul dintre cei mai statornici martori ai adevărului, din timpul său şi din toate timpurile. El a trăit mai ales această promisiune, făcută lui Pavel: „Harul Meu îţi este deajuns, căci puterea Mea în slăbiciune se desăvârşeşte" (2 Corinteni 12.9). În mijlocul moliciunii generale din zilele noastre este de mare folos să cercetezi viaţa şi gânduri-le lui Jean Calvin, care „alerga înainte, având ochii aţintiţi spre Isus, Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei" (Evrei 12.1-2).