Jean Calvin - A doua şedere la Geneva

Aceasta a durat 23 de ani, adică până în ziua morţii lui. Nu este loc pentru a ne opri prea mult asupra acestei perioade din viaţa lui. Multe din trăsăturile ei amintesc pe prima. Calvin a mai dezvolatat principiile expuse în „Instituţia creştină", folosindu-se de experienţele sale, care i-au impus o oarecare moderaţie, fără ca pentru aceasta să şovăie în lucrurile pe care le socotea esenţiale, adică în privinţa absolutei supuneri a întregii populaţii în faţa învăţăturii Evangheliei, dată prin Sfânta Scriptură, ameninţând pe cei îndărătnici cu pedepsele cele mai severe. Biserica şi statul rămâneau strâns legate, însă cu rolurile lor, mai bine delimitate ca în trecut; în caz de nevoie, ele îşi dădeau ajutor reciproc.

Calvin a avut o grijă deosebită să vestească mereu cu hotărâre şi să menţină în întregime autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu, drept călăuză a vieţii de toate zilele şi singura temelie a oricărei predici. Aceasta trebuia să se bazeze totdeauna pe un loc biblic, de la care pastorul nu avea să se depărteze sub nici un pretext pentru a face digresiuni morale sau de alt fel. Calvin le recomanda pastorilor să fie scurţi şi cu o atitudine hotărâtă, să evite orice vorbire lungă, care ar risca să obosească pe ascultători. „Este un lucru despre care vreau să-ţi vorbesc — scria el într-o zi lui Farel — se spune că lungimea predicii tale este o pricină de care unii se plâng. Tu însuţi mi-ai spus de mai multe ori că ai vrea să fii atent în această privinţă. Nu uita, te rog foarte mult, să nu oboseşti pe cei care te ascultă... Şi, pentru că nu pentru propria noastră zidire ne cheamă Domnul să ne urcăm la catedră, ci pentru a zidi poporul, este de datoria ta să fii moderat, în aşa fel încât Cuvântul lui Dumnezeu să nu fie păgubit, pentru că tu ai obosi oamenii." Aceeaşi observaţie o face cu privire la rugăciu-ne, deşi Farel — după spusa celor din timpul lui — se ruga admirabil. „Este bine să te rogi mult în particular, dar scurt în adunare. Dacă aştepţi de la toţi aceeaşi înflăcărare ca a ta, te înşeli."

Calvin dădea şi cântecului o mare importanţă. Aşteptând să adune cântece mai multe, se cântau psalmi, traduşi de Clement Marot şi de Theodore Beza. Calvin avea o asemenea grijă de a nu se depărta niciodată de textul biblic, încât a făcut să fie imprimată, pe partea de jos a fiecărei pagini, traducerea exactă — în proză — a textului ebraic, nevrând deloc să atribuie psalmistului ceea ce se putea datora cerinţelor versificării.

În toată această muncă de organizare, Calvin a găsit colaboratori printre cei care contribuiseră la întoarcerea sa la Geneva. Acest nucleu s-a menţinut, prin toate furtunile care au venit. Domnul n-a rămas deci fără martori în acest oraş, Geneva, despre care ştim că adesea a fost atât de orbit faţă de adevăr şi atât de înclinat să nesocotească binecuvântarea de care avea parte.

Este bine să precizăm în ce măsură Calvin se ocupa de administrarea oraşului. Unii îşi fac câteodată păreri exagerate în această privinţă. Autoritatea lui a rămas numai morală şi ecleziastică, dar era obiceiul să fie consultat în privinţa celor mai diferite lucruri, fără ca pentru aceasta să se urmeze neapărat părerea lui. Oamenii i se adresau când era vorba de a se încheia un tratat cu Berna, ca şi atunci când era vorba de introducerea unui nou mijloc de încălzire; i se încredinţa redactarea unei note diplomatice; era însărcinat chiar şi cu diferite tranzacţii cu statele vecine.

Trebuie spus că bogata cultură a lui Calvin îl indica în mod natural spre unele misiuni delicate. Dar ar fi o nedreptate să se vorbească despre o „tiranie" pe care el ar fi exercitat-o asupra oraşului. Deseori nu erau urmate sfaturile lui. Lucrările lui erau supuse cenzurii, ca tot ce se imprima la Geneva. I se impuneau unele corectări şi el trebuia să le accepte. În schimb, în domeniul moravurilor, Calvin a avut o autoritate de netăgăduit, care a dat oraşului o înfăţişare cu totul deosebită: nu mai erau sărbători lumeşti, spectacole, dansuri, destrăbălări; luxul a fost înlăturat; simplitatea domnea în îmbrăcăminte şi la masă; crimele, furturile, care înainte erau dese, s-au rărit. Totul arăta ordine, cinste, curăţie, cuviinţă, pioşenie.

Dar din nou Satan a pus totul în mişcare pentru a împiedica munca celor care susţineau Cuvântul lui Dumnezeu. Învăţând din greşelile pe care le făcuseră, libertinii au crezut că fac o bună politică ţinându-se într-o bună şi deosebită rezervă, deşi urmând de aproape acţiunile reformatorului. Isteţimea lor, mereu trează, le-a dat posibilitatea să se folosească de greşelile făcute de Calvin în aplicarea prea rigidă a sistemului său. Ei au ştiut să ridice populaţia contra a ceea ce ei socoteau lovituri aduse vechilor libertăţi ale Genevei, lucru drept, în aparenţă, dacă libertatea stă în a face ce vrei fără să ţii seama de aproapele sau de învăţătura Scripturii, dar cu totul nedrept, când priveşti sub adevărata ei lumină înnoirea morală pe care o urmărea Calvin, arătând cetăţenilor căile Domnului şi mai ales făcându-i să vadă unde se poate găsi mântuirea sufletelor lor.

Din nou jigniri fără număr scornite de libertini, pentru a împiedica lucrările lui Dumnezeu. Gălăgie, orgii de noapte, destrăbălări, nimic nu-i oprea. Într-o zi Calvin conducea un studiu biblic; în faţa lui erau strânşi sute de oameni, iar printre ei şi mulţi viitori predicatori şi viitori martiri. Deodată s-a auzit afară o mare zarvă, râsete fără măsură, strigăte, propuneri ruşinoase, care au silit pe Calvin să-şi întrerupă expunerea. Erau vreo douăzeci de libertini, care din ură faţă de reformator, dădeau exemplu de felul lor de comportare şi de ceea ce numeau ei libertate. Contra unor astfel de oameni ieşiţi din fire, care spre ruşinea lor asistau încă la serviciile religioase, Calvin nu avea decât o armă de întrebuinţat, aceea a excomunicării. El s-a folosit de ea şi de aici a rezultat o astfel de vijelie, încât se aştepta la o nouă sentinţă de exil. El a anunţat acest lucru într-una din predicile sale, în care avea ca subiect cuvintele de rămas bun ale lui Pavel către credincioşii din Efes (Faptele Apostolilor 20.17- 38). Toţi ascultătorii au izbucnit în lacrimi când el şi-a terminat cuvântarea, chiar cu cuvintele apostolului: „Vă încredinţez în mâna lui Dumnezeu şi a Cuvântului harului Său." Dar Domnul a intervenit în favoarea lui; El a înclinat inimile magistraţilor spre o mai bună înţelegere a evenimentelor şi Calvin a ieşit cu bine din această aspră încercare.

Problema refugiaţilor a servit ca nou pretext pentru ura libertinilor. Geneva considerea ca o datorie şi o onoare să primească, cu o atentă ospitalitate, pe numeroşii fugari din Franţa „pentru cauză de religie", care veneau şi cereau adăpost; multora li se acorda dreptul de cetăţenie. Dar libertinii s-au arătat nemulţumiţi, văzându-i înmulţindu-se în oraş; ei nu pricepeau nimic din acest pios eroism, care-i făcuseră să părăsească castele şi moşii pentru a deveni nişte simpli supuşi ai unei foarte mici republici şi a fi de acord cu unele rânduieli rigide, în faţa cărora, ei, cetăţeni ai oraşului, nu voiau să se plece. Contra acestor oameni, care îşi câştigau pâinea prin munca mâinilor lor, libertinii au asmuţit pe meşteşugarii oraşului, făcându-i să se teamă de o concurenţă care i-ar ruina, reproş din cele mai nemeritate, pentru că peste tot unde s-au stabilit aceşti refugiaţi aduceau, împreună cu exemplul unei munci conştiincioase şi stăruitoare, procedee noi. Domnul a îngăduit ca ei să fie o binecuvântare materială pentru cei din jurul lor. El a făcut să nu se aleagă nimic din uneltirile murdare ale libertinilor contra acestor nobili martori ai adevărului. Răscoala urzită contra lor a dat greş, într-un mod vrednic de milă. Revoltaţii au putut prea bine să strige şi să facă pe alţii să strige că refugiaţii vor prăda oraşul; cetăţenii nu s-au sinchisit de aceste cuvinte, au rămas doar impresionaţi, încât unii au trecut în rândurile prietenilor ordinului dat de autorităţi în privinţa primirii refugiaţilor. Libertinii păreau că ei înşişi căutau să nu merite nici o îngăduinţă. Mai mulţi dintre ei au ajuns să sufere pedeapsa cu moartea, alţii au fugit; restul au fost exilaţi.

În toiul acestui conflict a izbucnit problema cu Michael Servetus. Spaniol de origine, făcuse, în mai multe lucrări, nişte teorii foarte dezordonate, materialiste şi panteiste şi contesta învăţătura despre Treime. În politică, se dădea drept revoluţionar. Stabilit la Vienne, în Dauphine, a scăpat printr-o fugă grabnică de o sentinţă de condamnare la moarte prin foc, dată de tribunalul catolic. Mai târziu îl găsim la Geneva. Calvin l-a semnalat de îndată justiţiei, ca pe un individ periculos. A urmat un lung proces, în cursul căruia s-au dat acuzatului toate posibilităţile de a se apăra şi totodată de a-şi recunoaşte abaterile. El a respins orice i s-a spus, vorbind cu un ton de superioritate şi legându-se mai ales de Calvin, pe care l-a acoperit de insulte. „Mizerabilule, i-a strigat el, tu nu ştii ce spui; tu stărui să condamni ceea ce nu înţelegi. Crezi tu că vei zăpăci pe judecători prin lătratul tău? Tu ai auzit prost, încât nici nu poţi înţelege adevărul. Ai minţit, ai minţit, calomniator ignorant."

În faţa unei asemenea încăpăţânări, o condamnare se impunea şi, potrivit legilor de atunci, aceasta era moartea. Dar, înainte de a se pronunţa, judecătorii, simţind gravitatea imprejurărilor, au luat avizul autorităţilor din Basle, Berna, Schaffhauzen şi Zurich. Răspunsurile lor unanime se rezumau la cel de la Zurich: „Să nu lăsaţi să înainteze intenţia rea a prizonierului vostru, care este în totul împotriva religiei creştine şi produce mari scandaluri." Consiliul de la Geneva s-a alăturat acestei părei şi Servetus a fost ars de viu.

S-a exploatat cu violenţă acest fapt, contra lui Calvin. El însuşi s-a explicat prin aceste cuvinte: „De când Servetus a fost convins de ereziile lui, eu n-am făcut nici o cerere pentru a fi condamnat la moarte; despre ceea ce spun, toţi oamenii de bine îmi vor fi martori." Încă o dată trebuie ţinut seama de spiritul secolului; în prezenţa rugurilor, care în Franţa, mai ales, se aprindeau în toate colţurile, se înţelege că noţiunea de toleranţă cu greu îşi mai putea croi un drum. Condamnând acest fel de a proceda, să fim recunoscători de ceea ce putem învăţa din acest lucru; să ne fie teamă de rău, de învăţăturile greşite, sub orice formă s-ar prezenta ele şi să luăm ca regulă de purtare aceste cuvinte de la 1 Ioan 2.6: „Cel ce spune că rămâne în El, trebuie şi el să trăiască aşa cum a trăit Isus."

Aceste conflicte neîncetate, lucrarea enormă care cădea în sarcina lui, au contribuit la agravarea stării sănătăţii lui Calvin, care totdeauna a fost delicată. După ce a avut durerea să vadă murind de tineri pe cei trei copii ai săi, el a avut parte şi de alta şi mai sfâşietoare, pirezându-şi soţia, abia după nouă ani de căsătorie. „Am pierdut — scria el lui Viret — pe minunata tovarăşă a vieţii mele, care niciodată nu m-a părăsit, nici în exil, nici în mizerie, nici în moarte. Ea îmi era un ajutor preţios, neocupându-se niciodată de ea însăşi... Îmi înăbuş durerea pe cât pot. Prietenii mei îşi fac datoria, da, ei şi eu, noi facem puţin lucru. Tu cunoşti iubirea inimii mele, ca să nu zic slăbiciunea ei."

Deşi încă tânăr (nu avea decât 39 de ani), Calvin nu s-a mai recăsătorit şi s-a consacrat cu mai multă ardoare treburilor nenumărate pe care le avea. Prin numeroşi refugiaţi, care tot veneau la Geneva, prin relaţiile pe care şi le făcuse, în cursul călătoriilor sale în Elveţia, în Franţa, în Germania şi în Italia, el era la curent cu tot ce privea Reforma în întreaga Europă. Numai această preocupare îl antrena la o corespondenţă foarte mare, în care trebuiau cuprinse nenumărate scrisori, pline de o mare înţelegere, pe care el le scria celor care sufereau pentru Evan-ghelie.

Calvin a publicat mult. Pe lângă „Instituţia Creştină", pe care a modificat-o în timpul vieţii sale, dezvoltând-o la fiecare nouă ediţie (prima ediţie cuprindea 6 capitole, iar ultima 80 de capitole) şi numeroase scrieri de controversă, trebuie amintite şi comentariile lui asupra fiecărei cărţi din Biblie, comentarii pline de simplitate, de înţelepciune, de simţ practic. Mai ales studiul lui asupra cărţii Iov a avut pe timpul lui un mare renume; Coligny îl citea şi răscitea. Pentru atâţia oameni care treceau prin multe necazuri, Iov era personificarea acestor „tristeţi, temeri, dureri, îndoieli" de care inima omenească este asaltată. Una din ultimele lui griji şi totodată o mare bucurie a fost întemeierea .Academiei" din Geneva.

Calvin a trăit totdeauna într-o foarte mare simplitate, plin de grija de a nu impune nimănui nici cea mai mică cheltuială pentru el. Aceasta este trăsătura pe care papa Pius al IV-lea a binevoit s-o recunoască la el, când a auzit de moartea lui: „Ceea ce a făcut o forţă din acest eretic — spunea el — este că banii n-au fost niciodată nimic pentru el". Consiliul din Geneva abia îl făcea să primească din timp în timp câte un cadou, în vin sau în lemne.

Sănătatea i se înrăutăţea. Dureri în cap şi în picioare, dureri de stomac, scuipări de sânge, respiraţie grea, guta şi piatra, nimic nu lipsea acestei lungi îmbolnăviri; şi la începutul anului 1564 se vedea că o ieşire fatală din această situaţie nu era deloc îndoielnică. În februarie, în timp ce predica, o tuse violentă i-a oprit vorbirea şi gura i s-a umplut de sânge. Medicii i-au interzis orice fel de vorbire în public, dar el a continuat să lucreze în cabinetul său, cu toate opreliştele stăruitoare ale prietenilor săi. Mereu spunea că: „aceasta nu e nimic, nu-l oboseşte; e bine ca Dumnezeu să-l găsească mereu veghind şi ocupat cu lucrarea Lui, aşa cum putea, până în ultima clipă."

Simţind sfârşitul apropiindu-i-se, el a dorit să vorbească încă o dată magistraţilor şi le-a cerut audienţă. Consiliul a hotărât să se ducă în plenul lui în modesta casă de pe strada Chanoines, unde s-au văzut sosind, cu toată pompa ceremoniilor publice, cei douăzeci şi cinci de mai mari ai cetăţii. Registrele lor au păstrat rezumatul cuvintelor lui Calvin. El le-a mulţumit... „pentru faptul că i-au dat mai multă onoare decât o merita, rugându-i să-1 scuze că a făcut atât de puţin şi totuşi a fost îngăduit atât de ei cât şi de Dumnezeu. Apoi le-a întins mâna"...

„Nu ştiu — spunea Theodore Beza — dacă au putut avea aceşti domni un spectacol mai trist ca acesta; pentru că toţi îl socoteau, şi pe drept cuvânt, ca reprezentând glasul Domnului, iar în ce priveşte sentimentele lor, ca fiind părintele lor, pentru că el le-a cunoscut şi le-a îndrumat o parte din tinereţe. A doua zi, el a dorit să vadă pe pastori. Le-a ţinut o cuvântare al cărei miez era ca ei să nu-şi piardă curajul; că Dumnezeu va menţine oraşul şi biserica, deşi ele au fost ameninţate din mai multe părţi. Fiecare să se întărească în chemarea sa; am fi vinovaţi înaintea lui Dumnezeu, dacă lucrurile, fiind avansate până aici, s-ar întoarce în dezordine din cauza neglijenţei noastre... El a strâns mâna la toţi, unul după altul, fapt care a întristat inimile tuturor, încât eu nu-mi pot aminti acele clipe, fără o mare tristeţe."

Farel, cel mai vechi prieten al lui Calvin, lipsea de la patul lui de moarte. El şi-a anunţat intenţia de a veni să-l vadă şi a stăruit să facă această călătorie, deşi Calvin însuşi a căutat să-1 înduple-ce să-şi schimbe hotărârea: „Bunul şi iubitul meu frate — îi scria el — pentru că Dumnezeu vrea să fii lângă mine, aminteşte-ţi de legătura noastră frăţească, mereu aceeaşi, al cărei rod ne aşteaptă în cer, cum a fost şi aici de folos bisericii lui Dumnezeu. Nu vreau să te oboseşti pentru mine. Eu respir cu mare greutate şi aştept, din ceas în ceas, ca suflarea să-mi fie luată. Îmi este de ajuns să trăiesc şi să mor în Hristos, ceea ce este un câştig pentru ai Săi, în viaţă şi în moarte. Încă odată, la revedere, ţie şi fraţilor tăi colegi." Deşi avea optzeci de ani, Farel a făcut pe jos drumul de la Neuchatel la Geneva, unde n-a stat decât o zi. A doua zi dimineaţă, a predicat, apoi şi-a luat drumul înapoi.

„Ultimele zile ale lui Calvin — ne spune prietenul său — n-au fost decât o continuă rugăciune. Adesea el repeta aceste cuvinte din Psalmul 39: „Am rămas mut... căci Tu ai făcut aceasta" şi de la Isaia 38: „Gemeam ca o porumbiţă." Puţin câte puţin, rugăciunea şi mângâierea lui au ajuns mai degrabă nişte suspine decât cuvinte înţelese, dar însoţite de o astfel de privire încât, chiar şi numai ea, mărturisea credinţa şi nădejdea de care era însufleţit. La 27 mai 1564 părea că vorbeşte mai tare şi mai cu uşurinţă; dar acesta nu era decât ultimul efort al firii. Seara, spre ora opt, a murit şi în aceeaşi clipă soarele a apus şi o mare lumină care a fost în această lume, pentru biserica Domnului, a fost retrasă la El."

Înmormântarea lui Calvin s-a făcut cu cea mai mare simplitate. El a lăsat scris ca totul să se facă după obicei, adică nici un monument să nu se ridice, pe nici un mormânt, oricât de renumit ar fi fost cel decedat. Doar pământul a acoperit sicriul lui Calvin şi n-a avut alt semn oficial decât aceste cuvinte scrise alături de numele său, în registrul Consistoriului: „Plecat la Domnul, sâmbătă, 27 mai 1564".