Martin Luther (Concluzie)
Pentru a preţui aşa cum se cuvine pe Martin Luther, trebuie făcută o deosebire între el ca om şi ca reformator.
Ca om, el prezintă contraste ciudate. Trăsătura principală pare să fie la el o putere nestăvilită. Dar ce de slăbiciuni s-au arătat în viaţa lui! Desfăşoară o energie fără seamăn, apoi urmează o fază de descurajare, ajungând aproape de deznădejde. Spirit admirabil cultivat, hrănit la izvoarele cele mai curate ale umanismului, el ştia să arate o fineţe în expresii şi sentimente, excepţionale pentru timpul său; şi totuşi el cade deseori în josnicii grosolane, permiţându-şi glume de o vulgaritate surprinzătoare. Însă, comparat cu ceilalţi reformatori, Luther este mare între cei mari. Rar s-a văzut un lucrător atât de bine calificat de Dumnezeu pentru lucrarea pe care o avea de înfăptuit. Domnul l-a înzestrat cu armele Sale, „care nu sunt fireşti, ci sunt puternice, datorită lui Dumnezeu, ca să surpe întăriturile, răsturnând raţionamentele şi orice înălţime care se ridică împotriva cunoaşterii lui Dumnezeu, şi făcând orice gând, rob ascultării de Hristos" (2 Corinteni 10.4-5). Era nevoie de o vigoare ca a lui, şi aceasta venind de sus, pentru a surpa măreţul edificiu al bisericii romane. Astfel, îmbrăcat cu toată „armătura lui Dumnezeu" (Efes6ni 6.13-18), el mânuia cu o pricepere extraordinară „sabia Duhului", care este Cuvântul lui Dumnezeu. Cunoştea foarte bine Cuvântul, îşi însuşise bogăţiile lui şi la el recurgea în orice nevoie. Polemist tăios, adversar de temut, această forţă scoasă din izvor divin îi dădea posibilitatea să fie „tare, având mijlocul încins cu adevărul."
Luther s-a rugat cum puţini creştini au făcut acest lucru. Îi plăcea să se roage în genunchi, aproape de fereastra deschisă, cu voce tare. Prietenii l-au surprins de mai multe ori în această atitudine şi au fost foarte mult zidiţi prin aceste rugăciuni, însufleţite de o credinţă copilărească şi de o râvnă care deseori îl făcea să verse lacrimi. Datorită acestei dependenţe obişnuite faţă de Dumnezeu, el a fost păstrat în umilinţă, atunci când temperamentul lui autoritar şi mai ales linguşirile admiratorilor săi, cât şi cunoaşterea pe care el însuşi o avea despre importanţa rolului său, ar fi avut darul să-1 facă să se mândrească.
Un prieten îl saluta într-o zi ca pe eliberatorul creştinătăţii. „Da — răspunse el — sunt, am fost ce spui, dar ca un cal orb, care nu ştie unde îl conduce stăpânul său." Ucenicilor, care începuseră să se numească „lutherani", el le scria: „Vă rog să lăsaţi la o parte numele meu şi să nu vă ziceţi „lutherani," ci creştini. Ce este Luther? Învăţătura mea nu vine de la mine. Eu n-am fost răstignit pentru nimeni. Eu nu sunt şi nici nu vreau să fiu stăpânul nimănui. Domnul Hristos este singurul nostru Stăpân."
De mai multe ori slăbiciunile caracterului său au compromis mărturia lui creştină. Fiind prea pătruns de principiile sale, s-a arătat uneori neîngăduitor, cusur obişnuit în epoca în care trăia, de exemplu faţă de cei care nu împărtăşeau ideile lui cu privire la cină. Asupra problemei predestinării, nu admitea nici cea mai mică contradicţie, astfel încât, în cursul discuţiilor asupra acestor puncte capitale, arăta un spirit prea îndepărtat de cel al harului creştin. Şi, într-un alt domeniu, a făcut o greşeală gravă, recunoscând prinţului dreptul de a interveni în treburile bisericeşti, pe teritoriul său, şi a le aranja. El a dat, deci, bisericii lutherane, un caracter autoritar şi clerical.
Totuşi Luther este de scuzat, când te gândeşti că aceste învăţături erau ale timpului său; aceasta dovedeşte însă că, cu toată lumina de care a avut parte, n-a ştiut totdeauna să se ridice mai presus de preocupările momentului.
Nu rămâne mai puţin adevărat că, în locul în care Domnul l-a aşezat, s-a purtat ca un administrator zelos, ca un servitor credincios, supus fără îndoială la tot felul de slăbiciuni omeneşti, dar ştiind să le recunoască şi să se smerească pentru ele. Ca apostolul Pavel, „n-a găsit ca bun de a şti altceva decât pe Isus Hristos, şi pe El răstignit" (1 Corinteni 2.2).