Martin Luther (Destindere după luptă)

Din acest timp, activitatea lui Luther şi-a schimbat caracterul Fiind în vârstă de 39 de ani, înflăcărarea tinereţii îi scăzuse. Cu puternicul ajutor al Domnului, el răsturnase idoli, zdruncinase din temelii clădirea impunătoare a bisericii romane; a pus în mâinile poporului german Sfânta Scriptură. Trei ani mai târziu s-a căsătorit cu Caterina de Bora.

Două lucruri ce trebuiau înfăptuite erau înaintea lui: răspândirea adevărului Evangheliei şi lupta contra spiritelor exaltate. El a contribuit din plin la această lucrare, prin lecţiile sale, prin predicile sale, prin scrierile sale. În legătură cu activitatea sa ca scriitor, iată câteva cifre semnificative: numai în 1522 au apărut 150 de publicaţii; în 1523 au apărut 183. Tot în acest timp, numărul lucrărilor catolice se ridica abia la douăzeci.

Una din primele griji ale lui Luther a fost de a pune în lumină îndrumările Cuvântului lui Dumnezeu cu privire la închinare. Din nenorocire, îndeosebi aici se vede că el nu părăsise în întregime anumite idei dobândite din copilărie. El a crezut că poate să înlăture practicile grosolane ale catolicismului şi să menţină ceea ce nu este cu totul contrar spiritului Bibliei. A mers până acolo încât a păstrat crucifixul în biserică, dar fără să i se aducă închinăciuni, ca papistaşii. N-a înlăturat nici chiar o anumită pompă din cult şi din împodobirea bisericilor. A restabilit cina, aşa cum o rânduise Domnul, dar a admis, potrivit greşelii catolice, o anumită prezenţă reală a trupului şi sângelui lui Hristos la cină, bazându-se pe aceste cuvinte ale Domnului Isus: ,Acesta este trupul Meu." Ceilalţi reformatori şi mai ales Zwingli arătau că aceste cuvinte înseamnă: .Acesta reprezintă trupul Meu." întocmai cum Domnul Isus spusese: „Eu sunt uşa." Dar Luther a refuzat categoric să renunţe la punctul său de vedere şi din această cauză au rezultat deosebiri de vedere între el şi aceia cărora el ar fi trebuit să le dea mâna.

Una din dorinţele lui era ca creştinii să nu se întâlnească fără să predice Cuvântul lui Dumnezeu, cel puţin Cuvântul să le fie studiul: recomanda ca aceste întâlniri să aibă loc cât mai des posibil, în timpul săptămânii. În centrele universitare, profesorii şi studenţii trebuiau să înceapă ziua prin citirea Vechiului Testament la ora 4 sau 5 dimineaţa şi s-o termine cu citirea Noului Testament.

Luther dădea o importanţă hotărâtoare instruirii tineretului, pentru că el vedea necesitatea de a influenţa inima şi spiritul generaţiei care creştea, pentru a o înarma contra atacurilor care în viitor vor fi îndreptate contra Evangheliei. Nu era de ajuns ca fiecare să ştie să citească, să scrie şi să socotească: trebuia cultivată mintea, dându-se cel puţin cunoştinţe generale, elementare. Desigur, acest program avea cuprinse în el învăţăturile Domnului. Luther evita, mai presus de orice, acel spirit critic, când era vorba de lucrurile lui Dumnezeu, atât de periculos şi aducător de uscăciune, prea răspândit în zilele noastre.

În aceeaşi ordine de idei, el a încurajat întemeierea bibliotecilor care nu trebuiau să conţină numai lucrări religioase, ci şi orice alte cărţi în legătură cu întregul ştiinţei omeneşti. El spunea — pe bună dreptate: .Aceste scrieri nereligioase sunt necesare pentru a face să fie cunoscute lucrările minunate ale lui Dumnezeu." în cultul neorganizat, nu numai membrii cleru-lui citeau cântând, ci întreaga adunare trebuia să cânte. Luther a lucrat mult în acest sens, între altele, compunând numeroase cântece.

Dar, în timp ce el lucra, cu un zel neobosit, să scoată în evidenţă adevărul „Scripturii", o furtună teribilă se îngrămădea la orizont şi întuneca lumina binefăcătoare, care abia începuse să inunde ţara. De mult timp, lanţurile feudalităţii apăsau cu toată puterea lor asupra claselor de jos ale Germaniei: ţăranii se răsculau. Cu un secol înainte, tulburări foarte dese, cauzate de asuprirea prinţilor şi a episcopilor, fuseseră înăbuşite prin vărsare de sânge şi, chiar pe atunci, rezistenţa autorităţilor şi-a luat religia ca punct de sprijin. În secolul al XVI-lea erau deci imposibil de despărţit cele două elemente, atât de strâns legate chiar de existenţa naţiunii. Astfel, când au apărut primele semne ale reformei bisericii, oamenii cu spirit anarhic n-au văzut în ea decât o chemare la destrăbălare. Chiar unii nobili au luat partea celor răsculaţi. Ei se inspirau îndeosebi din Vechiul Testament. Plecând, de exemplu, de la versetele 6-8 din Psalmul 8, ei pretindeau că trebuie să se bucure de toate drepturile asupra vânatului şi pescuitului. Ei şi-au rezumat cererile în 12 articole, fiecare susţinut de câte un verset din Biblie şi care se rezumau, în pretenţii, la egalitate absolută a tuturor oamenilor înaintea lui Dumnezeu; nu numai egalitate socială şi politică, ci şi egalitate de bunuri.

Luther a răspuns la acest manifest, publicând un „îndemn la pace". Adresându-se mai întâi prinţilor, episcopilor, preoţilor şi călugărilor, îi mustră cu severitate, arătându-le că ei înşişi erau cauza acestor dezordini, pentru că n-au fost administratori înţelepţi ai bunurilor pe care Dumnezeu li le încredinţase; ei le-au folosit numai în propriul lor interes, fără cel mai mic gând de milă pentru cei care le erau subordonaţi. Puteau ei să se mai mire, dacă după atâtea secole de asuprire, victimele terminau prin a-şi înălţa capul? Luther susţinea prin aceasta cauza răscu-laţilor. Dar aceasta nu-1 împiedica să le adreseze şi lor câteva cuvinte pline de autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu şi de a le reproşa, în mod energic, batjocura pe care o arătau faţă de stăpânire. „Răutatea, nedreptatea superiorilor, nu scuză revolta. Voi vedeţi paiul din ochiul magistraţilor voştri; dar nu vă gândiţi la bârna care este în al vostru." Reformatorul a depus multe eforturi, mergând chiar în diferite localităţi, pentru a interveni personal în vederea păcii, totdeauna pe baza Evangheliei. N-a reuşit decât în mod parţial, atât de mult erau răscolite spiritele şi multe cruzimi au fost înfăptuite. El a făcut tot ce a fost posibil — şi nu fără succes — pentru a evita ca spiritul de răzbunare să învingă în aranjamentele definitive.

Foarte puţin timp după aceste triste evenimente, venerabilul elector Frederic de Saxa, credincios susţinător al Reformei, a adormit în Domnul. Când s-a ştiut că este aproape de sfârşit, toate persoanele palatului său şi din ţinuturile sale s-au grupat în jurul patului său. „Dragii mei copii — le-a spus el — dacă am jignit pe vreunul dintre voi, vă rog să mă iertaţi, din dragoste pentru Dumnezeu. Noi, prinţii, facem adesea nedreptăţi faţă de inferiorii noştri; n-ar trebui să fie aşa." El a distrus un testament scris cu mulţi ani în urmă şi în care „încredinţa sufletul său Mamei lui Dumnezeu" şi a întocmit altul, în care declara că „îşi pune toată încrederea în Numele Domnului Isus Hristos, pentru iertarea păcatelor sale"; îşi exprima de asemenea „siguranţa lui neclintită că avea mântuirea prin preţiosul sânge al prea scumpului Domn şi Mântuitor."

Moartea electorului a trezit noi temeri printre reformaţi. Lipsiţi de acest sprijin, care s-a arătat atât de practic, ei considerau — omeneşte vorbind — cauza lor ca fiind foarte rău compromisă, în loc să privească la Domnul, care nu părăseşte niciodată pe ai Săi. Jean-Frederic, fratele şi succesorul electorului Frederic de Saxa, împreună cu Filip de Hessa, s-au gândit să înfiinţeze o ligă reformată, care să se opună coaliţiei catolice, formată la dorinţa papei Clement al Vll-lea. Dar, înainte de a se angaja la acest lucru, ei au consultat pe Melanchton şi Luther. Acesta din urmă a declarat categoric că, orice ar fi, cauza adevărului n-are nevoie de armele mai marilor acestei lumi şi că, în nici un caz, nu va trebui să se recurgă la o tactică provocatoare.

„Am dori mai bine să murim de zece ori — scrie el electorului — decât să avem pe conştiinţă sânge vărsat de ai noştri pentru a apăra Evanghelia contra împăratului. Noi suntem cei care trebuie să suferim şi să nu ne răzbunăm noi înşine... Domnul nostru Isus Hristos este destul de puternic să vă protejeze şi să facă să dea greş planurile sinistre ale prinţilor necredincioşi care ar căuta să vă atace. Dacă vrem să fim creştini, nu vom putea pretinde pe acest pământ o viaţă mai comodă decât a avut-o Domnul. Trebuie să luăm crucea lui Hristos. Lumea n-o poartă; ea caută alţi umeri decât ai săi ca să se încarce cu ea... Tatăl nostru ceresc ne-a păzit totdeauna, în mod minunat, în mijlocul a mii de tulburări şi griji. El a încurcat planurile adversarilor noştri în aşa fel încât avem să mărturisim că El ne-a ajutat mai presus de aşteptările noastre. Rog pe Alteţea voastră să nu se lase zdruncinat de împrejurările de acum. Rugăciunile noastre, sperăm noi, vor face zadarnică furia vrăjmaşilor noştri. Dar, mâinile noastre să rămână curate de sânge... în ce mă priveşte, Alteţea voastră nu trebuie să mă protejeze cu arma, dacă as fi atacat din cauza învăţăturilor mele. Fiecare trebuie să suporte pericolul pe care credinţa sa îl aduce. Totuşi, noi dorim să vedem lucrurile mergând cu totul altfel de cum gândesc vrăjmaşii noştri. Domnul, marele nostru Mângâietor, să vă întărească deplin."

Din nenorocire, aceste sfaturi n-au fost urmate deloc şi o ligă politică, anticatolică, s-a format.

Cu toate acestea Luther era încă în exil, în ţara lui, sentinţa pronunţată contra lui în 1517 nefiind încă revocată. În 1526, Dieta imperială s-a reunit la Spires, în Palatinat. Turcii invadaseră Ungaria şi ameninţau Austria; împăratul cerea ajutor tuturor prinţilor germani pentru a face faţă pericolului şi se arăta împăciuitor pe tărâm religios, atât de mult încât şi-a dat asentimentul pentru o hotărâre potrivit căreia fiecare rămânea liber să se poarte cum doreşte faţă de edictul de la Worms dat contra lui Luther. Aceasta însemna să garanteze viaţa reformatorului, atât timp cât nu va părăsi statele Evanghelice, care erau deja numeroase în Germania.

Dar, trei ani mai târziu, o altă dietă, care a avut loc la Spires, a anulat hotărârea anterioară şi a pretins să constrângă edictul; aceasta ar fi însemnat să se lepede adevărul şi să se plece sub voinţa papei. Reformaţii au protestat contra unei asemenea violenţe şi din această cauză duşmanii lor le-au dat numele de Protestanţi. Acest cuvânt nu fusese încă folosit până atunci şi a indicat de atunci înainte pe cei care respingeau orice doctrină omenească şi nu primeau altă călăuză decât Cuvântul lui Dumnezeu.

Preocupat în totul de lupta sa contra lui Francis I, Carol Quintul nu a asistat la Dieta de la Spires. Mâniat de atitudinea luată de prinţii evanghelici, le-a făcut cunoscut să se supună, fără nici un alt cuvânt, hotărârii majorităţii, pentru că el umilise Franţa, înlăturase pe vestitul turc, Soliman cel Mare, şi subjugase Italia. Şi să îndrăznească acum cineva să-i stea împotrivă, chiar în propriile lui state? Totuşi, operaţiile militare fiind terminate, el a luat din nou în cercetare situaţia. Preferând să recurgă la blândeţe, a convocat o nouă Dietă, la Augsburg, la data de 1 mai 1530. Din cauza condamnării care apăsa asupra lui, Luther nu putea să asiste şi a trebuit să se oprească la castelul din Coburg. Melanchton l-a înlocuit şi, pentru a preciza poziţia pe care o luau protestanţii, el a prezentat adunării o „mărturie de credinţă", rezumat al învăţăturilor fundamentale ale creşti-nismului. Totuşi, din locul său retras, Luther conducea dez-baterile: sfatul lui, scrisorile sale către prieteni aveau o mare influenţă. Mai mult, Luther îi susţinea mereu prin rugăciunile sale. Ca Moise, pe muntele Horeb (Exodul 17.8-16), el îşi ridica mâinile spre Domnul şi nu înceta să mijlocească pentru cei care erau în luptă; totodată îi încuraja prin scrisorile sale: „Dacă inima vă este copleşită de griji, să nu puneţi acest lucru pe seama mărimii cauzei voastre, ci a necredinţei voastre... Dacă Moise ar fi vrut să ştie mai dinainte cum avea să scape de armatele lui Faraon, ar fi fost foarte posibil ca Israel să fi fost şi azi în Egipt." Tot atunci, el a compus frumosul său cântec, inspirat de împrejurările momentului:

„Turn de scăpare-i Dumnezeul nostru,Armură de neînvins,Locul nostru de adăpost,Apărarea noastră sigură.Vrăjmaşul îşi înteţeşte mânia împotriva noastră;Furie zadarnică! Ce ar putea vrăjmaşul?Domnul îi înlătură loviturile.Singuri, ne poticnim la fiecare pas;Tăria noastră e slăbiciune.Dar Un erou în lupte,De partea noastră este fără-ncetare.Cine este acest Apărător?Eşti Tu, divin Mântuitor!Doamne al oştirilor,Triburile Tale risipiteîşi cunosc Eliberatorul!"

Dieta de la Augsburg şi-a ţinut şedinţele timp de 3 luni. Protestanţii au făcut unele concesii, pe care le-au considerat potrivite cu adevărul, spre marea nemulţumire a lui Luther, care a chemat pe Melanchton la el şi i-a spus: „Mă întrebi până la ce punct se poate ceda papistaşilor! Îţi spun clar că nu înţeleg sensul unei asemenea întrebări. În apărarea ta, tu le-ai făcut deja prea multe concesii."

„Nu trebuie — a întrebat timid Melanchton — să suferi pentru a câştiga pe Hristos?"

„Am putea fi mari domni, dacă am vrea să ne lepădăm şi să batjocorim pe Stăpânul nostru. Dar este scris că „prin multe necazuri trebuie să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu" (Faptele Apostolilor 14.24).

Melanchton n-a putut decât să constate că, cu cât el ceda, cu atât vrăjmaşii deveneau mai pretenţioşi. În sfârşit, obosit de această târguială, care nu ducea la nimic, împăratul a pronunţat închiderea sesiunii, declarând că lasă şapte luni „rebelilor" — cum îi numea el — ca să se supună la ceea ce Dieta precizase. Prinţii protestanţi s-au ţinut tari; nimic nu i-a zdruncinat.

Dându-şi seama de forţa lor, ei au strâns legăturile dintre ei; dar, în loc de a se încredinţa în totul lui Dumnezeu pentru desfăşurarea evenimentelor, ei au întemeiat o alianţă defensivă, numită „Liga de la Smalkalde". Cum era de aşteptat, ea a luat de mai multe ori o atitudine agresivă şi războiul civil s-a dezlănţuit. Dacă protestanţii au reuşit să-şi menţină poziţiile cucerite, n-au făcut aceasta decât după ce au răspândit valuri de sânge şi au înmulţit sămânţa urii, care a otrăvit ţara; tristă consecinţă a lipsei lor de credinţă şi a greşelilor lor grave pe care le-au făcut, căutând să facă să biruie „interesele" Domnului cu ajutorul unor mijloace curat omeneşti.

Domnul i-a făcut parte lui Luther de harul de a-l lua la El, mai înainte ca furtuna de care se temea atât de mult să se fi dezlănţuit. Începând de la Dieta de la Augsburg, rolul său public a devenit mai puţin izbitor. Fără îndoială el a lucrat tot ca înainte, ba chiar prea mult pentru un om de vârsta lui, consumat de o energie neobosită de care a dat mereu dovadă; dar de acum, el s-a mulţumit să consolideze edificiul pe care îl construise şi nu a mai dat nici o altă idee, nici o învăţătură nouă. A continuat să predice şi mai ales să scrie, enorm de mult; publicaţiile sale, toate traduse în mai multe limbi, erau foarte mult citite, nu numai în Germania şi Elveţia, ci şi în Franţa, în Italia, la Roma, chiar şi în Ţările de Jos, în Anglia. Bulele papilor, decretele magistraţilor, căutau să opună stavilă valurilor acestui torent năvalnic.

Din ce în ce mai mult, Luther era izbit în mod dureros de profunda ignoranţă în care zăcea marea masă a poporului. Vizitele pe care le făcea pe cât putea de des, prin ţinuturile Saxei şi ale ţărilor din jur, îl convingeau de fiecare dată, tot mai mult, de acest lucru. Erau numeroşi aceia care se convertiseră, dar nu se vedea la ei nici o creştere. Păstorii, ieşiţi în cea mai mare parte din rândul preoţilor sau din mănăstiri, erau lipsiţi de noţiunile cele mai elementare cu privire chiar la creştinism. Pentru a-i îndruma şi pe unii şi pe alţii, Luther a scris două „catehisme", cel mare pentru cler, cel mic pentru laici în ele rezumă toată doctrina sa, întemeiată pe Sfânta Scriptură, al cărei centru glorios este Domnul Isus Hristos, aşa cum se vede în Evanghelii şi în epistolele lui Pavel.

Autorul se arată pătruns de sentimentul puterii lui Dumnezeu, de măreţia şi înţelepciunea Creatorului, apoi de mizeria şi de nimicnicia omului, afundat în păcate şi incapabil, prin propriile sale puteri, să se apropie de Dumnezeu. El arată apoi că trebuie un mijlocitor între Dumnezeu şi om, că singurul mijlocitor este Domnul Isus; faptele omului, oricât de bune ar fi ele, nu vor putea niciodată să-l scoată din starea lui de îndepărtare pentru totdeauna de Dumnezeul Sfânt. Nu este nici un alt mijloc de mântuire, decât credinţa în lucrarea Domnului Isus, care a murit pe cruce pentru a mântui pe păcătoşii care cred în El. De asemenea, el nega orice libertate a voinţei noastre şi învăţa, ca şi Augustin, dogma predestinării. Catehismul lui Luther este o lucrare remarcabilă şi a servit mult la instruirea şi lămurirea maselor, deşi el are şi unele greşeli.

În timp ce marile învăţături evanghelice, puse din nou în lumina zilei, risipeau întunericul îngrozitor şi zdruncinaseră chiar temeliile papalităţii, reformatorul saxon îşi simţea puterile slăbite şi boala îl făcea să sufere cumplit. În timpul ultimilor zece ani ai vieţii sale, ai lui au crezut de mai multe ori că-l vor pierde. Multe rugăciuni s-au înălţat către Dumnezeu pentru ca El să restabilească sănătatea slujitorului Său. Luther şi-a făcut testamentul, în care fiecare rând arăta cea mai vie credinţă. Domnul a ascultat rugăciunile copiilor Săi: Luther şi-a redobândit sănătatea şi, de la Gotha, unde fusese aşa de bolnav, s-a reîntors la ai săi în Wittemberg, pentru a-şi relua lucrarea.

Puţin timp după aceea, Melanchton a trebuit să plece în Alsacia, pentru a asista la o conferinţă a unor teologi catolici. Această călătorie nu era fără pericol; şi el a crezut că este cazul, înainte de a pleca, să-şi scrie ultimele dorinţe. În ele se citesc aceste cuvinte mişcătoare cu privire la maestrul său, pe care îl stima: „Mulţumesc doctorului Martin Luther, prin care am învăţat să cunosc Evanghelia, şi care mi-a arătat o dragoste deosebită, dovedită prin numeroase binefaceri. Totdeauna l-am respectat şi l-am iubit din toată inima şi îl consider demn să fie cinstit de toată lumea."

Melanchton a plecat în călătorie, dar abia ajuns la Weimar, a căzut foarte greu bolnav. Electorul Jean Frederic, îngrijorat, credea că va pierde în el pe unul dintre cei mai puternici stâlpi ai reformei şi a chemat numaidecât pe Luther. Acesta a apărut îndată. Bolnavul era, după cum se vedea, pe moarte. Prietenul său s-a apropiat de el cu ochii plini de lacrimi, dându-şi seama că nu era altă scăpare decât la Domnul. De aceea, s-a mulţumit să îndrepte către Dumnezeu o rugăciune stăruitoare, care şi-a primit, puţin după aceea, ascultarea. Peste câteva zile, Melanchton şi-a putut relua călătoria.

Dar Luther simţea că se stinge. În 1545 a trebuit să abandoneze cursurile de la universitate, lucrare care îi stătea foarte mult pe inimă. Efortul de concentrare, necesar pentru aceasta, îl costa prea mult. Pe atunci, îi scria unui prieten: „Sunt bătrân, îmbătrânit, greoi, obosit. Curajul îmi lipseşte, vederea îmi scade tot mai mult. Şi totuşi, atunci când speram să capăt şi eu ceva odihnă, iată-mă împovărat de lucru, obligat să scriu, să vorbesc, să mă cheltuiesc, ca şi cum niciodată n-aş fi scris, niciodată n-aş fi vorbit, ca şi cum niciodată n-aş fi făcut nimic."

Lui Luther îi plăcea foarte mult viaţa de familie, dar îndatoririle lui felurite nu i-au permis să se bucure de ea, decât în ultimii ani ai vieţii. Pentru copiii săi, a fost un tată care nu se poate compara; ştia să răspundă dorinţelor lor, să le vorbească un limbaj pe care să-1 înţeleagă. El înţelegea şi răspunderea sa de educator şi a dat părinţilor sfaturi înţelepte: „După exemplul lui Dumnezeu, să ştiţi să folosiţi, faţă de copiii voştri, severitate, fără ca pentru aceasta să încetaţi să-i trataţi cu dragoste; să ştiţi să vă faceţi iubiţi şi respectaţi; să aveţi grijă de sufletele lor, mai mult chiar decât de trupul lor, pentru că un copil este o comoară de nepreţuit, de care Dumnezeu vă va cere socoteală..." El se ruga cu copiii săi; le lămurea Cuvântul lui Dumnezeu, citind împreună cu ei anumite locuri. Duminica îi aduna pe toţi ai săi, ca să mediteze asupra Scripturii.

Luther aprecia foarte mult muzica. „Ea este — spunea el — un dar al lui Dumnezeu; ea alungă ispitele şi gândurile rele. Este un balsam pentru inimile mâhnite: ea linişteşte sufletul şi îl împrospătează; ea aduce peste tot pacea şi bucuria."

În sfârşit, el se bucura cu pasiune de natură. Se odihnea pe câmp şi în pădure, îşi cultiva chiar grădina, când găsea ceva timp. Se plângea de treburi care îl copleşeau şi îl lipseau atât de des de această lucrare odihnitoare: ,,Am îmbătrânit şi mi-ar place acum să gust plăcerea bătrânului în grădină, contemplând minunile lui Dumnezeu, în arbori, în flori, în ierburi, în animale..."

În ianuarie 1546, conţii de Mansfeld au recurs la el ca arbitru într-o neînţelegere în familiile lor referitor la o moştenire şi la limitele dintre proprietăţile lor. Lui nu-i făcea plăcere să se amestece în lucruri de acest fel, dar mişcat de dovada de consideraţie care îl înconjura, a plecat, cu toate insistenţele soţiei sale care îşi dădea mai bine seama decât el de starea gravă a sănătăţii lui. Pentru a o linişti, el i-a scris de mai multe ori în timpul acestei călătorii. „Tu vrei — spunea el — să te ocupi de toate, ca şi cum Dumnezeu n-ar fi în stare să creeze la nevoie, zece doctori ca Martin Luther, în cazul când unicul exemplar, cu totul îmbătrânit, care există în prezent, ar trebui să dispară. Deci să nu-mi mai spui de îngrijorarea ta. Roagă-te şi lasă toate în mâna Tatălui nostru ceresc!"

Au trebuit trei săptămâni pentru a aranja situaţia supusă judecăţii reformatorului; el a rezolvat totul, spre deplina mulţumire a binefăcătorilor săi protectori şi aceştia la rândul lor au făcut tot ce le era în putinţă ca să-1 menajeze. El chiar a predicat de mai multe ori. La 17 februarie 1546 a mâncat seara, ca de obicei, împreună cu cei trei fii ai săi care îl însoţiseră la insistenţele mamei lor şi cu vechiul şi credinciosul său prieten Justus Ionas. După ce a mâncat, a fost îndemnat să se odihnească puţin; el s-a mulţumit să se plimbe în lung şi-n lat prin cameră, evocând amintiri din copilărie, pentru că se găsea la Eisleben, unde se născuse. „Se prea poate — a spus el atunci — ca să-mi sfârşesc viaţa aici." În cursul nopţii următoare, l-au cuprins dureri puternice. Au încercat, fără să reuşească, să-i dea ajutor, în mai multe rânduri, el a spus încet: „Dumnezeul meu! ce suferinţă! în mâinile Tale îmi încredinţez duhul." Contele şi contesa de Mansfeld au sosit a doua zi dis de dimineaţă, aducând leacuri şi întăritoare. Era în zadar. Ziua s-a scurs astfel cu greutate; se vedea că sfârşitul i se apropia. O clipă, Luther a părut că îşi revine; s-a rugat cu un glas foarte precis, mulţumind lui Dumnezeu de tot ce i-a dăruit şi mai ales pentru darul făcut în persoana Domnului Isus, singurul Său Fiu Preaiubit. Apoi şi-a exprimat siguranţa deplină că merge în casa Tatălui pentru veşnicie. Către seară, paloarea morţii se răspândise pe trăsăturile feţei lui. Avea mâinile împreunate pe piept şi respira foarte încet, întretăiat din timp în timp de un suspin slab. Între ora două şi trei dimineaţa, la 19 februarie 1546, el a adormit în Domnul.