1 Timotei 1:1-11

Cu Timotei am făcut cunoştinţă în Fapte 16. Legăturile lui Pavel cu „adevăratul“ său „copil în credinţă“ erau foarte strânse. Cu toate acestea, el îi scrie în calitate de apostol, pentru a sublinia autoritatea pe care i-o conferea. Acest tânăr ucenic avea o misiune dificilă: de a porunci fiecăruia cum trebuia să se poarte în adunare (cap. 3.15). Îi fusese încredinţată o misiune al cărei sfârşit (ţel) era dragostea. După cum tribunalele nu sunt pentru oamenii cinstiţi, tot aşa legea nu îi mai priveşte pe cei care sunt îndreptăţiţi (v. 9). Acestora li se potriveşte de acum dragostea, al cărei izvor este în Dumnezeu. Prin Duhul, ea este vărsată în inima noastră (Romani 5.5). Pentru a nu rămâne însă în noi ca o apă stătătoare, ci pentru a ne «străbate» şi a ţâşni spre folosul altora, nicio «conductă» nu trebuie să fie înfundată. Dragostea vine dintr-o inimă curată: debarasată de orice idol; dintr-o conştiinţă bună: care n-are nimic să-şi reproşeze (Fapte 24.16); dintr-o credinţă neprefăcută: fără nicio formă de ipocrizie (2 Timotei 1.5). Dacă aceste condiţii nu sunt îndeplinite, creştinismul nostru nu va fi altceva decât trăncăneală fără rost („vorbire deşartă“, v. 6). Ce puternic contrast între legea care-l blestemă pe păcătos şi harul care-l transportă în gloria şi fericirea lui Dumnezeu!