1 Tesaloniceni 5:23

　　Versetul 23: „Iar Însuşi Dumnezeul păcii să vă sfinţească deplin: şi întreg duhul vostru şi sufletul şi trupul să vă fie păstrate fără vină la venirea Domnului nostru Isus Hristos.“Cu acest verset începe încheierea epistolei. Încă o dată, apostolul vorbeşte despre venirea Domnului, revine la tema care este de fapt conţinutul acestei epistole. Dar mai întâi le aminteşte de „Dumnezeul păcii“. De fapt, în capitolul 2.12, apostolul le-a amintit tesalonicenilor că Dumnezeu i-a chemat la „Împărăţia şi gloria Sa“. Această Împărăţie viitoare va fi caracterizată prin pace. Pe Dumnezeul păcii, noi Îl cunoaştem deja acum. Şi El este Cel care ne sfinţeşte şi ne păstrează până în clipa când Domnul va reveni, pentru a-Şi instaura Împărăţia pe pământ.

　　Tema sfinţeniei practice am întâlnit-o în mai multe locuri în această epistolă. În capitolul 2.10 găsim sfinţenia în slujba apostolului, în capitolul 3.11-13 în legătură cu înclinaţiile noastre şi în capitolul 4.1-8 ni se vorbeşte despre sfinţenia în umblare. Aici, sfinţenia este pusă în legătură cu „Dumnezeul păcii“. Numai El poate să producă în noi sfinţenia practică, ceea ce înseamnă o despărţire de rău şi o întoarcere către Domnul Isus. În capitolul 3.13 am văzut că inimile noastre trebuie să fie întărite în sfinţenie „înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl nostru la venirea Domnului nostru Isus cu toţi sfinţii Săi“. Expresia „înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl“ lipseşte aici. Aceasta pentru că nu numai în faţa lui Dumnezeu este sfinţenie practică, ci şi că lumea va vedea ceva când vom veni cu Domnul Isus. Venirea Sa nu este numai încununată cu binecuvântări, ci este în legătură şi cu responsabilitate. Noi trebuie să fim păstraţi fără vină, fără nicio acuzare. Lumea să nu arate cu degetul acuzator spre noi când ne vom arăta cu Domnul. Când vom apărea cu Domnul, se va vedea dacă am trăit aici o viaţă practică de sfinţenie.

　　În prima parte a versetului se spune că Dumnezeu este Cel care ne sfinţeşte, în partea a doua rămâne deschis cine este Acela care ne va păzi. Se spune foarte simplu: „şi întreg duhul vostru, sufletul şi trupul să fie păstrate fără vină.“ Prin aceasta se apelează pe de o parte la responsabilitatea personală şi pe de altă parte se aminteşte că fără Dumnezeu nu putem face nimic. Ambele părţi sunt amintite şi ambele părţi sunt reale. Noi suntem îndemnaţi să umblăm în sfinţenie, iar pe de altă parte ştim că numai Dumnezeu poate să producă această sfinţenie. Deja mulţi au încercat prin eforturi proprii şi au eşuat.

　　Amintirea duhului, sufletului şi trupului în acest mod o găsim numai aici. În alte locuri ni se aminteşte de „duh şi suflet“ şi apoi găsim menţionat şi trupul. În prima parte este amintit omul lăuntric, apoi cel exterior. Această împărţire în trei părţi nu este la voia întâmplării. Prin aceste cuvinte este descris omul în părţile sale componente. Pentru Dumnezeu, omul se compune din duh, suflet şi trup. Şi despre Domnul Isus citim, când este vorba de El ca Omul desăvârşit, despre duh, suflet şi trup (Luca 23.46; Marcu 14.34; Evrei 10.5).

　　Ce înseamnă trupul, este uşor de înţeles. Trupul este vasul în care se găseşte duhul şi sufletul nostru, deci corpul nostru. Înţelegem foarte bine ce înseamnă să păstrăm trupul nostru în sfinţenie. Explicaţia despre duh şi suflet este mai dificilă. Chiar dacă diferenţa între ele este foarte fină, avem totuşi diferenţe, căci şi în alte texte din Noul Testament se face deosebire între cele două (de exemplu Luca 1.46-47; Evrei 4.12). Probabil, putem spune astfel: sufletul vorbeşte despre sentimentele şi simţurile omului. Duhul este viaţa, ceea ce Dumnezeu a insuflat omului diferit faţă de animale. Prin duhul nostru putem fi în legătură cu Dumnezeu, în relaţii în care nu poate intra un animal. Cât de important este atunci pentru noi, ca şi sentimentele şi duhul nostru să fie păzite întregi în sfinţenie! Deci este vorba de omul întreg. Nimeni dintre noi nu se poate împărţi. Unii au probabil grijă să- şi ţină trupul în sfinţenie, dar uită de duh şi suflet. Alţii sunt preocupaţi cu sentimentele lor şi astfel cad în învăţături rătăcite, deoarece nu-şi păzesc duhul. Pe când alţii pun mare preţ pe curăţirea duhului şi neglijează sfinţirea trupului. Nu, nicidecum aceasta nu este voia lui Dumnezeu. Dumnezeu doreşte ca întregul om să fie păzit, deci duh, suflet şi trup.

　　Duhul Sfânt doreşte ca omul împăcat cu Dumnezeu să fie dedicat lui Dumnezeu cu toată fiinţa sa, care l-a adus în legătură cu Sine prin revelarea dragostei Lui şi prin lucrarea de har, ca omul să nu se deschidă unei influenţe care este inferioară naturii divine la care omul este părtaş, şi astfel să fie păzit la venirea lui Hristos.