1 Tesaloniceni 5:19-28

Acestea sunt ultimele îndemnuri pe care le dă apostolul Pavel credincioşilor din Tesalonic. Ele sunt pentru credincioşi. Dumnezeu nu poate să vorbească la toţi oamenii la fel. El nu poate să spună unui om care nu s-a întors la El să nu stingă Duhul, să nu dispreţuiască prorociile.

„Nu stingeţi Duhul." Traducătorul scrie „Duhul" cu literă mare, ceea ce înseamnă că este vorba de Duhul Sfânt. Ne întrebăm: Cum poate cineva să stingă Duhul? Ioan Botezătorul spunea despre Domnul Isus: „El vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc". Când S-a coborât Duhul Sfânt la început peste ucenici, era în chip de limbi ca de foc. Expresia „nu stingeţi Duhul" are acelaşi înţeles cu "nu stingeţi focul". Cei din adunare pot să stingă Duhul în înţelesul că pot să stingă lucrarea Duhului Sfânt. Ei pot să toarne apă peste ea, cum se toarnă apă peste foc ca să fie stins. Lucrul vine cam aşa: Dacă Duhul Sfânt arde cu flacără într-un suflet, flacăra Lui caută să iasă în afară, sub formă de entuziasm. Mai ales în sufletul mai tânăr, entuziasmul clocoteşte si atunci vrea să spună şi altora un cuvânt pentru lauda Domnului. începătorii însă pot să se emoţioneze când apar în faţa unei mulţimi de oameni, le bate inima şi vorbesc cu entuziasm, dar poate nu aşa de clar. Cei mai în vârstă să nu descurajeze pe un astfel de suflet, pentru că n-a putut să-şi exprime bine ceea ce avea de spus. La cei începători este mai mult entuziasm decât idei. Ideile hrănesc, dar entuziasmul impresionează. Nu trebuie să li se taie curajul cu o critică aspră. Adunarea care are oameni înţelepţi va veghea asupra acestora şi se vor feri să nu le stingă entuziasmul, când el este o flacără a Duhului. Sunt însă şi adunări unde nu s-a procedat aşa şi au avut pagubă. Domnul să dea înţelepciune celor cu experienţă ca să deosebească ce este de la Duhul Sfânt şi ce este din firea păcătoasă. Ce este de la Duhul Sfânt trebuie încurajat, ce este însă din firea păcătoasă trebuie condamnat.

„Nu dispreţuiţi prorociile" stă în legătură cu „nu stingeţi Duhul". La începutul Bisericii, cum citim la 1 Corinteni 12 si 14, în adunare erau o mulţime de daruri duhovniceşti. Cu vremea însă darurile au fost retrase şi au rămas doar puţine şi anume darurile care pot fi numite permanente: evanghelişti, păstori, învăţători.

Aici vorbeşte de prorocie. După cum se vede la 1 Corinteni 14, prorocul vorbea din partea lui Dumnezeu către oamenii credincioşi. El avea urechea îndreptată spre Dumnezeu şi gura spre cei credincioşi, ca să le împărtăşească ce primea de la Dumnezeu. Ca şi prorocii din Vechiul Testament, tot aşa şi prorocii din Noul Testament spuneau: „Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu!" Ei nu spuneau deci gândurile lor, ci ceea ce primeau de la Dumnezeu. Dacă Evreii n-au ţinut seama de cuvintele proro- cilor, deci au dispreţuit prorociile, au ajuns ce au ajuns. Aşa păţesc şi cei din Noul Testament, dacă dispreţuiesc prorociile. Cine are darul de proroc, ori descoperă şiretenia şi vicleşugul firii păcătoase, ori descoperă adâncimea harului lui Dumnezeu. Astfel de lucruri trebuie totdeauna bine cunoscute în adunare. Nimănui nu-i este îngăduit să stea nepăsător faţă de aceste lucruri. Cine le va dispreţui, va fi mult păgubit.

Proroc se numea şi omul care vorbea în public din partea lui Dumnezeu şi se adresa inimilor şi cugetelor oamenilor. Astfel de dar era şi în Tesalonic. In adunarea de acolo vor fi fost mai puţine daruri decât în Corint, dar darul de proroc era. In zilele noastre avem scumpul Cuvânt al lui Dumnezeu şi oricine poate fi controlat prin el. Şi noi spunem: „Aşa vorbeşte Dumnezeu" — când punem în faţa sufletelor cuvintele lui Dumnezeu. La începutul Bisericii, credincioşii nu aveau Noul Testament, care s-a scris mai pe urmă; nici chiar Vechiul Testament nu puteau să-l aibă cu uşurinţă. Noi însă avem întreaga Scriptură, care este dreptarul învăţăturii sănătoase. Ar fi foarte greu, dacă nu chiar imposibil, ca să vină cineva într-o adunare şi să-şi spună părerile lui. Acolo sunt oameni care cunosc Cuvântul lui Dumnezeu şi nu îngăduie să li se vorbească lucruri abătute de la Cuvânt.

„Cercetaţi toate lucrurile şi păstraţi ce este bun." Cuvântul acesta este adeseori răstălmăcit de unii spre pierzarea lor. Ei susţin că, dacă sunt credincios, îmi este îngăduit să mă ocup cu orice lucru, să caut să cunosc toate, să citesc orice carte, să văd orice film cât de păcătos, să merg în orice tovărăşie de oameni plini de păcate — numai să păstrez ce este bun. Cine gândeşte în felul acesta, arată că nu este condus de Duhul lui Dumnezeu. Sunt lucruri care pot să fie cercetate şi sunt lucruri despre care ştii mai dinainte că nu-ţi vor fi decât spre pagubă sufletească.

Cuvântul trebuie înţeles sub călăuzirea Duhului Sfânt; altfel poţi să dai în prăpastie, din care să nu mai ieşi. Nu oricine poate să citească o carte care vorbeşte contra adevărurilor Sfintei Scripturi, pentru că nu oricine este în stare să răstoarne spusele unor astfel de cărţi. Adeseori îmi sunt aduse cărţi ca să văd dacă sunt bune. Am căpătat deprinderea să le deosebesc şi să spun dacă sunt bune sau nu, dacă sunt de recomandat sau nu. Cine va întreba, pagubă nu va avea; cine nu va întreba, ar putea să se depărteze de scumpul Cuvânt al lui Dumnezeu. Rămâneţi deci la scumpul Cuvânt al lui Dumnezeu şi la tot ce este potrivit cu el şi care vă pătrunde cu fior de sfinţenie şi raze de lumină adevărată.

„Feriţi-vă de orice se pare rău" este un îndemn foarte serios. Cine se tine de acest îndemn va fi binecuvântat. „De orice se pare rău", nu de orice este rău. De răul cunoscut ca rău, dacă esti credin- cios, te fereşti, desigur; dar de ceea ce numai pare rău, nu totdeauna. Cine însă iubeşte pe Domnul Isus si trăieşte în temere de Dumnezeu, aceluia Duhul îi dă de veste că un lucru este rău si odată încredinţat că un lucru este rău, nimeni nu-1 poate zdruncina din această încredere. „Fiţi simpli (proşti) în ce priveşte răul şi înţelepţi în ce priveşte binele" (Romani 16.19). „Simplu" înseamnă că am o încredinţare temeinică si nu mă învoiesc să intru în discuţie cu cei buni de gură care caută să mă convingă în alt fel, în timp ce viaţa lor lasă de dorit. Suntem în timpurile din urmă, când se construieşte Babilonul religios şi fiecare vine cu părerile lui, cu învăţăturile lui; iar oamenii se încurcă. Sufletele care merg de colo până colo şi dintr-o adunare într-alta, ajung de nu mai ştiu ce să creadă. Unul zice: Veniţi la noi, căci la noi este adevărul; altul zice că la ei este adevărul. Putini zic: Veniţi la Domnul Isus, căci El este Adevărul si Mântuitorul.

„Feriţi-vă de orice se pare rău." Când ţi-a dat cineva de veste că un lucru poate să fie periculos, trebuie să te fereşti. De exemplu, nu este bine ca un bărbat să viziteze singur pe o soră credincioasă. Sora credincioasă trebuie să înţeleagă singură şi să nu aştepte să-i spună altul că nu este cuviincios să primească vizita unui bărbat credincios. Cine nu face aşa înseamnă că nu se fereşte de orice se pare rău. Oricât de bună şi curată ar fi intenţia, tot va da naştere la bănuieli rele. Credinciosul să ia cu el pe soţia sa şi aşa să viziteze pe sora care este singură acasă. Chiar numai buna cuviinţă cere ca asa să se facă. Puneţi la inimă, vă rog, lucrul acesta şi nu mai faceţi piedică evangheliei printr-o libertate care nu este libertate.

„Dumnezeul păcii să vă sfinţească El însuşi pe deplin; şi duhul vostru, sufletul vostru şi trupul vostru să fie păzite întregi, fără prihană, la venirea Domnului nostru Isus Hristos." „Dumnezeul păcii" înseamnă că Dumnezeu a făcut pace. Noi am fost vrăjmaşi lui Dumnezeu prin gândurile şi faptele noastre rele, dar Domnul Hristos ne-a împăcat cu Dumnezeu, ispăşind pe cruce păcatele noastre.

Dumnezeu de care n-am tinut seama si nu L-am ascultat, ba chiar L-am tăgăduit şi L-am înjurat, tot El ne-a întins mâna de împăcare prin Domnul Isus. Sunt gata să te iert, să-ţi şterg păcatele, dacă tu te recunoşti păcătos, te pocăieşti şi crezi că ce s-a făcut pe cruce, pentru tine s-a făcut — este vorbirea lui Dumnezeu prin evanghelie. „Daţi mâna Domnului" spune undeva în Scriptură. Tot El, Cel nebăgat în seamă şi necinstit de noi, tot El întinde mâna prin evanghelie. Dacă însă păcătosul refuză mâna Lui întinsă, rămâne să-şi culeagă pedeapsa veşnică.

„Dumnezeul păcii să vă sfinţească El însuşi pe deplin." Mântuirea şi urmarea ei, sfinţirea, este de la un capăt până la altul lucrarea lui Dumnezeu; dar nu fără voia noastră. Când ne-am hotărât să urmăm Domnului Hristos, am zis: De acum, Doamne, voia Ta vreau s-o fac, nu a mea. Fă-mă să cunosc tot mai bine voia Ta, că numai voia Ta vreau s-o fac. „Pe deplin" înseamnă că lucrarea se continuă mereu. Din momentul în care m-am întors la Dumnezeu, am luat iertarea păcatelor prin credinţa în sângele Domnului Isus, din momentul acela sunt sfânt, adică am fost pus deoparte pentru Dumnezeu. De atunci începe lucrarea de sfinţire şi se continuă până la desăvârşire; dar desăvârşirea o vom ajunge atunci când vom vedea pe Domnul Isus.

„Şi duhul vostru, sufletul vostru, şi trupul vostru să fie păzite întregi, fără prihană, la venirea Domnului nostru Isus Hristos." Aici sunt arătate cele trei părţi care compun fiinţa omenească. Aici este arătat mai luminos ca oriunde că omul este alcătuit din duh, suflet şi trup. Drept este că în evanghelie se vorbeşte de trup şi de suflet; dar când se vorbeşte de suflet, se înţelege şi duhul. Apostolul Pavel vorbeşte la 1 Corinteni de duh şi de trup; dar când vorbeşte de duh se înţelege şi sufletul. Ce este duhul omului? Este partea cea mai adâncă a fiinţei lui, parte prin care se face legătura cu Dumnezeu. Animalul nu are duh şi de aceea nu se poate bucura de o legătură cu Dumnezeu. Templul de la Ierusalim avea trei părţi: locul preasfânt, locul sfânt şi curtea. Aşa este alcătuit şi omul. Locul preasfânt este duhul, locul sfânt este sufletul şi curtea este trupul.

Toate aceste trei părţi trebuie sfinţite. în locul preasfânt de la templul din Ierusalim nu intra decât marele preot odată pe an. O perdea îl despărţea de locul sfânt. Până nu se întoarce omul la Dumnezeu, duhul lui este în întuneric, întunecat. De ce? Pentru că n-are legătură cu izvorul de lumină care este Domnul Isus. De aceea câtă vreme n-are pe Domnul Isus, duhul nu se bucură de legătura cu Dumnezeu. El este ca adormit, întunecat, fără lumină, fără cugetare din Dumnezeu. Când însă omul se întoarce la Dumnezeu, lumina străbate în duhul lui şi acela se trezeşte ca dintr-un somn. El se apropie atunci de Dumnezeu, doreşte după Dumnezeu, suspină după Dumnezeu. Tot prin lumina harului lui Dumnezeu îi este arătată crucea de pe Golgota ca singura lui scăpare. Din jertfa Domnului Isus străbat atunci raze de lumină în duhul omului, iar omul se bucură de mântuirea pe care Altul i-a câştigat-o şi pe care o primeşte în dar. Duhul Sfânt locuieşte atunci în el, adică în duhul omului, ca într-un templu, şi-l călăuzeşte. "

Sufletul este partea care vine în legătură cu lumea. De suflet ţin aşa numitele puteri sufleteşti. După vechea împărţire, ele sunt trei: minte, inimă şi voinţă. (Sentimente, simţiri, porniri şi impulsuri, acestea ţin de suflet.) Aceste calităţi se găsesc într-o măsură oarecare şi la animale. De exemplu, animalele din curte se ţin după cine le dă să mănânce. Aceasta înseamnă că îl cunosc, deci au o minte oarecare, au memorie şi chiar şi sentiment (inimă). Câinele ţine la stăpânul lui. Când eram copil am învăţat o poezie despre un câine care a murit pe mormântul stăpânului lui. Era o poezie duioasă. Se zice că la fel este şi pisica. Sentimente se găsesc şi la animale. Oarecare inteligenţă se găseşte şi la animale; de asemenea şi voinţă mărgintă, instinct.

De suflet ţine şi imaginaţia sau fantezia. Toate trebuie sfinţite. In ce fel? Imaginaţia sau fantezia nu trebuie să ne ducă unde vrea ea, ci trebuie pusă sub călăuzirea Duhului Sfânt. Câte persoane leagănă în imaginaţia lor păcatul! Dacă tânărul sau tânăra leagănă un anumit păcat la sân, nu este de mirare că după aceea şi îndrăzneşte să facă ceea ce nu trebuia să facă. Imaginaţia face vii lucrurile pe care nu le-ai văzut. Citeşti să zicem o carte despre polul nord. In timp ce citeşti, ea acolo te duce. Ea poate trece mări şi ţări şi tot ea poate trece peste multe veacuri în urmă, aflând de timpuri şi oameni de altădată. Dar tot ea poate să întoarcă păcatul pe toate feţele şi să ţi-l zugrăvească în culori atrăgătoare. Iată de ce trebuie pusă sub călăuzirea Duhului Sfânt. De suflet tin si sentimentele. Si ele trebuie sfinţite, căci dacă nu sunt sfinţite, ajungi să-ţi faci idoli din fiinţe sau lucruri care n-ar trebui să pună stăpânire peste tine. Eşti credincios şi trebuie să ai milă de animale, dar nu vei ţine mai mult la pisica dumitale decât la copiii dumitale. Mintea se ocupă cu fel de fel de întrebări, dar si ea are nevoie să fie luminată şi hrănită prin Cuvântul lui Dumnezeu. Voinţa de asemenea trebuie să fie gata să se supună voii lui Dumnezeu. Aşa este sfinţit sufletul.

Punând stăpânire pe duh, Duhul Sfânt pune apoi stăpânire şi pe suflet. Caracterul nostru trebuie şi el pus sub stăpânirea Duhului, ca El să poată lucra în noi un caracter creştin cu adevărat. Numai călăuziti de Duhul Sfânt devenim oameni duhovniceşti. Trupul nostru de asemenea trebuie să fie sub călăuzirea Duhului Sfânt. Mulţi şi-au dispreţuit trupul, numindu-l măgar, care trebuie ţinut nemâncat şi neîngrijit. Aceştia au socotit trupul ca sediul păcatului, care trebuie pedepsit, făcându-l să rabde de foame, culcându-1 pe piatră, hrănindu-l cu rădăcini si amărăciuni. Dar cu aceasta n-au făcut nimic. In privinţa aceasta, poate că şi unele traduceri sunt de vină, căci în loc de „carne" sau firea păcătoasă, au tradus cu „trupul", ceea ce nu este corect. După Cuvântul lui Dumnezeu, trupul celui credincios este templul Duhului Sfânt. Nu pot să-l duc oriunde ca să-l necurăţesc, nici măcar să-1 obosesc prea mult. Cu trupul trebuie să ne purtăm într-un chip cuviincios. Dacă te duci, de exemplu, undeva şi acolo mănânci cât şapte, de se miră cei ce te văd, este aceasta o purtare cuviincioasă faţă de trup? Unde este înfrânarea, care face parte din „roada Duhului?" „Fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva, să faceţi totul spre slava lui Dumnezeu." Chiar şi în ce priveşte legăturile bărbatului cu femeia, Cuvântul recomandă înfrânarea.

Dacă cineva se sperie de înălţimea unei sfinţenii depline, apostolul dă curaj şi spune: „Cel ce v-a chemat este credincios si va face aceasta". Deci nu te uita nici la tine, nici la oameni, nici la împrejurări, ci la Cel ce a început în voi această lucrard bună şi care o va duce până la capăt. „El este credincios", deci Se ţine de cuvânt şi ce a promis El şi împlineşte. Dacă Dumnezeu însuşi Se însărcinează să mă facă sfânt si în duhul, si în sufletul si în trupul meu, atunci sunt mâgâiat.

„Fraţilor, rugaţi-vă pentru noi." Pavel, mai ai tu nevoie să se roage alţii pentru tine, tu cel plin de atâtea daruri? Pavel îsi dădea seama de însemnătatea lucrării pe care o făcea şi de răspunderea pe care o avea. Cu cât mai mult se vor ruga credincioşii pentru cei ce le slujesc, cu atât vor avea mai buni slujitori. Să nu socotiţi pe nimeni că n-are nevoie să fie ajutat prin rugăciune. Aici se vede că are nevoie chiar cel plin de daruri, cum era apos- toiul Pavel. El se găsea în multe primejdii, dar fraţii îl ţineau ca pe braţe în rugăciuni.

„Spuneţi sănătate tuturor fraţilor, cu o sărutare sfântă." Sărutarea sfântă nu se mai obişnuieşte în ziua de azi. In Orient însă, ea nu mira pe nimeni. Acolo oamenii sunt mult mai expansivi şi, întâlnin- du-se, puteau să se sărute cu o sărutare sfântă. Noi suntem mai reci, iar cei din tinuturile mai reci ca ale noastre simt si mai reci ca noi. Această sărutare era sărutarea dragostei şi a păcii.

„În Domnul vă rog fierbinte ca epistola aceasta să fie citită tuturor fraţilor", căci ea nu era adresată numai la cei socotiti mai ceva, ci tuturor si era de folos ca toti să ia cunostintă de ceea ce le dădea Dumnezeu prin scrisul apostolului.

În sfârsit, dorinţa cea mai mare din urmă si cea mai înaltă: „Harul Domnului nostru Isus Hristos să fie cu voi!" Ceva mai dulce decât harul nu este.

Dorinţă mai bună si mai înaltă decât să rămânem şi să creştem în harul lui Dumnezeu nu este.