1 Tesaloniceni 5.12-18

Sfaturile practice pe care le dă acum apostolul Pavel cititorilor epistolei sale nu sunt grele de înţeles. Aceasta nu însemnează însă că ceea ce ai înţeles repede, repede vei şi trăi. De aceea este nevoie să stăruim asupra unor cuvinte aşa de simple, în nădejdea că ele se vor săpa mai bine în minte şi în inimă.

„Vă rugăm, fraţilor, să priviţi bine pe cei ce se ostenesc între voi, care vă cârmuiesc în Domnul şi vă sfătuiesc. Să-i preţuiţi foarte mult, în dragoste, din pricina lucrării lor". Cei care fac o lucrare în adunare sunt puşi în văzul tuturor; iar unii, în loc să-i preţuiască, îi critică. Intre credincioşi nu trebuie să fie aşa. Prin critica' lipsită de dragoste, oamenii care lucrează ceva în adunare sunt descurajaţi. Apostolul însă spune: Să-i priviţi bine, să-i preţuiţi, ba încă să îi preţuiţi foarte mult, ca să fie încurajaţi, nu descurajaţi. Ei vă cârmuiesc în Domnul, ei vă conduc nu în felul lumii, ci în Domnul, cu dragoste şi cu smerenie. Poate că între Tesaloniceni, cei ce lucrau între ei şi îi conduceau, nu prea vor fi fost preţuiţi. De aceea li se dau aceste îndemnuri, care sunt pentru toate timpurile.

„Trăiţi în pace între voi" şi nu vă certaţi. Se întâmplă şi lucrul acesta, căci vin în adunare şi oameni care au prins cu capul ceva, dar nu sunt născuţi din nou. Aceştia aduc tulburare în adunare.

„Vă rugăm de asemenea, fraţilor, să mustraţi pe cei ce trăiesc în neorânduială, să îmbărbătaţi pe cei deznădăjduiţi, să sprijiniţi pe cei slabi, să fiţi răbdători cu toţi."

Cuvântul grecesc „neorânduială" ne duce cu gândul la o ceată de ostaşi care merg în marş. Fiecare ostaş, când merge în marş, trebuie să ţină pasul cu ceilalţi şi unul să nu împiedice pe altul în vreun fel, căci dacă s-ar opri — de plidă — ca să-şi încheie bocancii, împiedică pe cei din urmă; iar dacă i s-a desfăcut ceva, trebuie să se dea la o parte, ca să nu împiedice pe cei ce vin pe urmă. Tot aşa trebuie să fie şi în adunarea lui Dumnezeu: unul să nu împiedice în mers pe altul. Dacă însă vreunul are viaţa în neorânduială, să se dea singur la o parte, până se pune în rânduială, şi pe urmă să-şi reia locul. Lucrul acesta nu este înţeles de obicei si de aceea cei ce trăiesc în neorânduială trebuie mustraţi. Dacă primesc mustrarea şi se îndreaptă, răul este înlăturat; dacă însă nu primesc mustrarea şi se încăpăţânează, cad pe cale. Câţi nu s-au prăbuşit din pricină că nu s-au smerit! Astfel de oameni încurcă mersul adunării şi trebuie daţi la o parte, spre îndreptare. Nu ne este indiferent nici un suflet; orice s-ar întâmpla, noi nădăjduim şi ne rugăm ca Dumnezeu să lucreze.

„Să îmbărbătaţi pe cei deznădăjduiţi." Darul de a îmbărbăta este un dar deosebit. Nu toţi pot să facă aceasta, dat toţi trebuie să se exercite în ea. Tesalonicenii erau în deznădejde din cauză că nu ştiau ce este cu morţii lor care, desi credincioşi, n-apucaseră răpirea. Altul poate să fie deznădăjduit din cauză că nu înaintează pe cale şi multe rele se tin încă de el. Datoria credincioşilor lămuriţi este să îmbărbăteze pe astfel de oameni. Sunt şi fraţi în stare să vadă şi altă faţă a lucrurilor şi aşa ridică pe ceilalţi. Unul se uneşte cu altul la văicăreală, altul însă spune: Lucrul acesta poate să însemneze şi altceva. De ce să fii aşa de abătut? Alţii pot să ajungă la deznădejde din cauza greutăţilor: copii mulţi, venit mic. Alţii au de suferit de boli care se prelungesc. Cei ce cercetează spitalele se îngrozesc de atâta suferinţă. Ce o fi având Dumnezeu cu mine, zice câte cineva, de-mi dă atâta suferinţă? Cine are darul de a îmbărbăta, îi îndreaptă privirile în altă parte: fie la suferinţele Domnului Hristos, fie la venirea Domnului Hristos. Sufletul a ştiut lucrul acesta, dar îi face bine să-i aducă altul aminte.

„Să sprijiniţi pe cei slabi." Sunt slabi în ce priveşte încrederea, în ce priveşte cunoaşterea Cuvântului lui Dumnezeu, în ce priveşte libertatea creştină. Unul care este mai tare crede că poate să mănânce de toate, altul care este mai slab nu mănâncă decât verdeţuri. Pentru imul toate zilele sunt la fel, pentru altul o zi este mai deosebită decât alta. Cel slab are nevoie să fie sprijinit şi să-i fie respectat cugetul slab, cum spune la Romani 14: „Să fiţi răbdători cu toti". Oh, câtă nevoie este de răbdare!

„Luaţi seama ca nimeni să nu întoarcă altuia rău pentru rău." Pornirea firească este să răsplăteşti răul cu rău, să te răzbuni. Evanghelia nu încuviinţează aceasta însă. Răzbunarea este a lui Dum- nezeu. Noi să nu ne lăsăm biruiţi de rău, ci să biruim răul prin bine. „Căutaţi totdeauna să faceţi ce este bine atât pentru voi, cât şi faţă de toţi. Bucuraţi-vă întotdeauna. Rugaţi-vă neîncetat. Mulţumiţi pentru toate."

Inima firească răspunde: Imposibil! Cum o să te bucuri totdeauna? Cum o să te rogi mereu? Cum o să mulţumeşti pentru toate? Dar aceste îndemnuri sunt date numai celor credincioşi. Celor ce n-au primit pe Domnul Isus, nu li se poate cere să urmeze aceste îndemnuri. Autoritatea cea mai înaltă este Dumnezeu si dacă Dumnezeu zice asa, îmi este destul. Eu mi-am ales să fac voia Lui şi să primesc tot ce-mi spune El. Fie că înţeleg, fie că nu înţeleg, Dumnezeu aşteaptă de la mine ascultare. — Poate cineva să se bucure întotdeauna, să se roage neîncetat, să mulţumească pentru toate? întreabă cineva; eu însă mă întreb: este în mine aprinsă dorinţa ca numai asa să fac, cum este arătat aici? Dacă ex- perienţa mea nu ajunge la cât spune Cuvântul lui Dumnezeu, aceasta este din cauza mea; însă Dumnezeu spune adevărul, deci că aşa este cum este scris aici. Nu trebuie să măsor Cuvântul lui Dumnezeu după cât pot sau nu pot eu, ci să mă măsor pe mine după Cuvântul lui Dumnezeu.

Cineva ar putea să zică: Pavel, cuvintele acestea sunt foarte frumoase. Dar tu, te-ai bucurat tu întotdeauna? Nu cumva să ceri altuia să facă ce nu faci tu. Pavel a trăit acest îndemn. Era după o zi în care fusese bătut. Cămaşa îi va fi fost lipită de carne, căci fusese bătut până la sânge. A fost băgat apoi în închisoare şi dat în grija temnicerului ca să-1 păzească bine. Temnicerul, om conştiincios în împlinirea datoriei, l-a dus în fund de tot şi i-a pus şi picioarele în butuci. Lemnele butucilor strângeau picioarele aşa fel că nu putea să circule sângele normal şi-i producea dureri. închisoarea aceasta este cea din Filipi, unde Pavel era împreună cu Sila. Ce-a făcut când s-a găsit în această stare? La miezul nopţii, Pavel cânta împreună cu Sila cântări de laudă. Citiţi epistola către Filipeni şi veţi vedea că are multe îndemnuri la bucurie. Când a scris însă epistola, Pavel era închis şi aştepta poate moartea de martir. Totuşi scrie: „Bucuraţi-vă totdeauna, iarăşi zic, bucuraţi-vă." Chiar în fata morţii, bucuria lui nu s-a micşorat. Deci el a trăit îndemnul pe care-1 dădea altora.

Şi de ce putea Pavel să se bucure întotdeauna? Pentru că bucuria lui nu depindea de împrejurări. La el nu mergea după cum bate vântul: când împrejurările simt favorabile, mă bucur; când însă ele nu simt favorabile, las apripile în jos.

Înainte de a merge în Ghetsimani, la judecată şi pe Golgota, Domnul Isus a spus ucenicilor Săi că vrea ca bucuria lor să fie deplină. Dar dacă bucuria nu trebuie să depindă de împrejurări, de ce să depindă ea? De Domnul Isus, care nu Se schimbă, ci ieri si azi si în veac este acelaşi. Dacă în adevăr bucuria noastră depinde de El, nici ea nu trebuie să se schimbe. — Bine, dar câteodată esti întristat, esti bolnav, ai dureri, va zice cineva, cum ai să salţi de bucurie atunci? Chiar şi atunci bucuria nu dispare cu totul şi pacea nu se tulbură până în adânc. Durerea nu stinge rădăcinile păcii în adâncimile ei si ale bucuriei noastre. Pe fata credinciosului se citeşte pace şi bucurie. Credincioşii au luat câştigul cel mare pe care 1-a dat harul lui Dumnezeu. Cum să nu ne bucurăm? Că împrejurările se schimbă, este prea adevărat; dar bucuria Domnului ne rămâne în toate împrejurările. Pot să nu mă bucur de mine, pot să nu mă bucur de împrejurări, dar de Domnul Isus mă voi bucura.

Dar să te rogi neîncetat? Cum vine asta? Fiecare trebuie să-şi aibă ocupaţia lui. Cum o să stea mereu în genunchi şi să se roage? Dar nu asta o spune Pavel. Credinciosul trebuie să fie totdeauna în stare de rugăciune. După cum ostaşul în război este totdeauna cu arma la el şi gata de luptă, tot aşa cel credincios să fie totdeauna în stare de rugăciune. Rugăciunea a fost asemănată cu vorbirea la telefon, vorbire între două persoane care nu se văd. Se întâmplă însă ca telefonul să fie întrerupt (vreau să zic de legătura lui cu Dumnezeu). A fost vreo furtună şi a căzut undeva vreun copac peste firul de telefon şi s-a rupt. Credinciosul să poarte grijă ca telefonul să nu fie întrerupt, vreau să zic de legătura lui cu Dumnezeu; iar ceea ce rupe legătura cu Dumnezeu este păcatul.

Piedici în calea rugăciunii sunt mai multe, dar toate intră în ideea de păcat. Scriptura spune că dacă îti aduci darul la altar si esti certat cu fratele tău, du-te întâi de te împacă cu fratele tău şi apoi vino să aduci darul. Aceasta este o vorbire pentru cei din Vechiul Testament. în limba Noului Testament aceasta înseamnă: dacă vrei să te rogi, gândeşte-te întâi şi vezi dacă nu cumva eşti certat cu cineva. Dacă da, atunci nu te mai ruga, du-te întâi şi te împacă, şi pe urmă vino să te rogi.

„Mulţumiţi pentru toate." Mintea omenească zice că nu se poate să mulţumeşti pentru toate. Este firesc să mulţumeşti pentru cele bune. Dar pentru cele rele? Iov însă a spus femeii lui: „Primim de la Dumnezeu binele şi să nu primim şi răul?" Dacă vom umbla smeriţi cu Dumnezeul nostru, Dumnezeu ne va binecuvânta si va face ca toate să lucreze împreună spre binele nostru.

Citeam odată cum în cutare ţară un om condamnat la moarte pentru credinţa lui, era dus să fie executat în capitala ţării aceleia. Pe vremea aceea nu erau trenuri, iar credinciosul era dus călare pe un cal. Pe drum, calul a căzut, a prins piciorul omului sub el şi i l-a rupt. Deşi în dureri îngrozitoare, credinciosul a zis celor ce-l însoţeau: „Poate şi asta va fi spre vreun bine!" Aceia râdeau de el, neînchipuindu-şi cum ruperea unui picior ar putea să-i fie cuiva spre bine. L-au dus la o gazdă şi i-au pus piciorul în scândurele până a fost în stare să fie dus iarăşi pe cal şi să-şi continuie drumul cu el. Când au ajuns lângă capitală, aud clopotele bătând tare. Ce să însemneze sunetul acesta de clopote? şi-au zis ei. Cineva le-a explicat că a murit regina care a fost până atunci şi acum a venit o alta. Regina care murise prigonea pe credincioşi; cea care a venit nu-i prigonea. Credinciosul a scăpat astfel de la moarte. Atunci au văzut însotitorii lui că si ruperea piciorului i-a fost spre bine. In câte alte cazuri se arată ce adevărată este vorba: „Toate lucurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu"!

De aceea, putem să-I mulţumim pentru toate.