1 Tesaloniceni 4:18

Versetul 18: „Astfel încurajaţi-vă unii pe alţii cu aceste cuvinte.“

　　În faţa acestei descoperiri minunate nu ne vine greu să dăm urmare acestui îndemn. Măreaţa perspectivă, că în curând Îl vom vedea pe Domnul, este de fapt o îmbărbătare şi o mângâiere. Probabil, trecem prin încercări dificile în lume. Atunci să ne încurajăm gândind la venirea Sa. Probabil, purtăm doliu după cineva drag pe care Domnul l-a luat din mijlocul nostru. Putem să ne lăsăm mângâiaţi, că în curând vom fi uniţi cu cei care au mers înaintea noastră, ca să întâmpinăm pe Domnul.Gândul la venirea Domnului este totdeauna o mângâiere şi o îmbărbătare pentru noi. Chiar dacă este în legătură cu multă putere, este un act al harului. De partea cealaltă, venirea Sa cu noi - despre aceasta doresc să spun în încheiere câteva cuvinte - este în legătură cu responsabilitatea. Pentru lume, venirea Domnului pe acest pământ înseamnă judecată, pentru că este o venire în dreptate şi glorie. Pentru noi este vorba atunci despre responsabilitatea noastră, o întrebare care nu a fost tratată în acest capitol. Aici este vorba exclusiv despre partea noastră la Domnul. Problema responsabilităţii noastre este importantă, dar nu este amintită aici. Nu este vorba nici despre judecată, nici despre arătare, ci numai despre realitatea unirii noastre cereşti cu El şi părăsirea pământului la fel ca şi El. Aici găsim harul pur arătat în putere. Cununile, ca răsplată a credincioşiei noastre (sau - ce gând foarte serios! - pierderea lor ca urmare a infidelităţii noastre), nu vor fi împărţite în acel moment, pentru că aici este vorba numai despre descoperirea harului Său. La răpire nu este vorba despre dragostea noastră faţă de Hristos, nu este vorba despre umblarea noastră, ci despre dragostea Lui faţă de noi. Este dragostea Sa care a plătit datoria noastră şi ne-a răscumpărat prin moartea Sa pe cruce, despre dragostea Sa prin care noi vom împărţi gloria Sa.