1 Tesaloniceni 4:13

Versetul 13: „Dar nu dorim, fraţilor, să fiţi în necunoştinţă despre cei care au adormit, ca să nu vă întristaţi ca şi ceilalţi care nu au speranţă.“

Pavel începe învăţătura sa cu cuvintele: „dar nu dorim“. Apostolul foloseşte această formulare de şapte ori (a se vedea Romani 1.13; 11.25; 1 Corinteni 10.1; 12.1; 2 Corinteni 1.8; Coloseni 2.1). Ca şi în alte locuri, el leagă de aceste cuvinte învăţături foarte importante. „În necunoştinţă“ nu înseamnă a nu şti, a nu înţelege sau a nu recunoaşte. Pavel a observat această lipsă la iubiţii săi fraţi şi de aceea le-a scris.

Sunt amintite trei grupuri de oameni: cei adormiţi, ceilalţi şi credincioşii care trăiesc. În primul rând este vorba despre cei adormiţi, adică este vorba despre credincioşii care merg acasă înainte de revenirea Domnului Isus. Despre acest grup de oameni se vorbeşte în aceste versete de mai multe ori:- cei care au adormit (versetele 13,15);- adormiţi în (prin) Isus (versetul 14);- cei morţi în Hristos (versetul 16).

Acest grup cuprinde pe toţi credincioşii începând de la Adam, care trec prin moarte. Dar ei mor altfel decât oamenii acestei lumi. Ei mor „în Hristos“ sau „adorm în (prin Isus)“. În 1 Corinteni 15.20 ni se spune despre El că este „cel dintâi rod al celor care au adormit“. Aceasta înseamnă că la înviere are cel dintâi loc. Despre Domnul nu se spune că a adormit. El a murit pentru păcatele noastre. Credinciosul însă adoarme. Acest adevăr vorbeşte despre pace, odihnă şi ocrotire.

Cuvântul grecesc pentru „a adormi“ se foloseşte în Noul Testament pentru somnul natural şi pentru plecarea acasă a celor credincioşi. În al doilea înţeles, întotdeauna este vorba despre trup şi nu despre suflet sau duh. Sufletul şi duhul nu dorm. Unele secte învaţă despre „somnul sufletului“, care ar apărea la moartea credinciosului. Dar acest gând nu-l găsim în Cuvântul lui Dumnezeu. A dormi sau a adormi se referă întotdeauna la trup, care va fi pus în mormânt. După adormire, sufletul credinciosului este la Hristos, „pentru că este cu mult mai bine“ (Filipeni 1.23). În 2 Corinteni 5.1-9 se arată cu claritate că la plecarea acasă a unui credincios este o despărţire între trup pe o parte şi duh şi suflet pe altă parte.

Al doilea grup de oameni sunt „ceilalţi“. Aceştia sunt necredincioşii. Ei sunt caracterizaţi de faptul că nu au nădejde. Despre oamenii acestei lumi are valabilitate ceea ce scrie Pavel în Efeseni 2.12 despre naţiuni, că sunt fără Dumnezeu şi nu au nicio speranţă. Un om fără Domnul Isus este un om fără perspectivă şi fără conţinut al vieţii. Un astfel de om nu are nicio speranţă, nici în viaţă, nici în moarte. Cine moare într-o astfel de stare nu va avea nicio şansă să-şi ordoneze lucrurile cu Dumnezeu. Într-adevăr, sunt „ceilalţi, care n-au nicio nădejde“. Moartea face o deosebire clară între credincioşi şi necredincioşi. Un credincios nu moare fără nădejde, ci într-o credinţă puternică în înviere.

În acest punct vedem nesiguranţa tesalonicenilor. Chiar dacă nu erau fără nădejde cu privire la partea veşnică a celor adormiţi, erau lipsiţi de speranţă cu privire la Împărăţia viitoare. Dar Pavel a vrut să le dea această perspectivă. Şi cu privire la Împărăţie puteau fi plini de speranţă. Cei adormiţi nu vor fi cu nimic prejudiciaţi.

Al treilea grup de oameni sunt „fraţii“, credincioşii care trăiesc. Ei sunt diferenţiaţi de „ceilalţi“, care nu au nădejde. Desigur, şi noi ne întristăm la plecarea celor dragi. Acest doliu este natural şi ar fi anormal dacă nu am avea aceste simţăminte. Chiar şi Domnul Isus a plâns la mormântul prietenului Său Lazăr (Ioan 11.35). El ştie ce înseamnă pierderea unui om drag. De aceea cunoaştem aceste sentimente de compasiune ale Domnului, chiar şi ale lui Dumnezeu, care este „Părintele îndurărilor şi Dumnezeul oricărei mângâieri“ (2 Corinteni 1.3). Dar aici nu era vorba despre această întristare, ci era vorba de faptul că tesalonicenii erau întristaţi, pentru că nu aveau o idee clară cu privire la viitorul celor adormiţi.