1 Tesaloniceni 3:7

Versetul 7: „ ...de aceea am fost mângâiaţi, fraţilor, cu privire la voi în toată strâmtorarea şi necazul nostru, prin credinţa voastră.“

Când Pavel le vorbea tesalonicenilor despre suferinţe şi încercări, acestea nu erau pentru el teorie, ci el însuşi a simţit în trupul său aceste suferinţe în multiplele lor forme. El vorbea ca unul care a trecut prin acestea. El a fost în multe strâmtorări, a avut parte de prigoană şi suferinţe. În 2 Corinteni 11.23-28, el vorbeşte despre ceea ce s-a întâmplat. Acea înşiruire este cutremurătoare. La aceste suferinţe din afară se adăuga şi grija pentru toate adunările, deci pentru toţi fraţii, pe care îi cunoscuse în călătoriile sale şi îi iubea.

El însuşi le-a adus tesalonicenilor mângâiere şi încurajare (capitolul 2.11). Acum, el era cel mângâiat prin ei. Cel care a mângâiat, primea el însuşi acum mângâiere. Aşa a fost şi în cazul romanilor. El dorea foarte mult să-i vadă şi scopul său era: „să vă fac parte de vreun dar de har spiritual, ca să fiţi întăriţi, adică să fim mângâiaţi împreună între voi, fiecare prin credinţa care este în celălalt, atât a voastră, cât şi a mea“ (Romani 1.11-12). El dorea să dăruiască şi să-i întărească, dar în acelaşi timp să primească şi să fie mângâiat. Ce frumos, dacă acest ajutor reciproc îşi atinge scopul! Dumnezeu a pus la dreapta şi la stânga noastră fraţi şi surori, pentru a ne sprijini.Izvorul mângâierilor este credinţa celuilalt. Atât în adunarea din Roma, ca şi în cea din Tesalonic, Pavel dorea să fie mângâiat prin credinţa lor. Nici aici nu este vorba despre credinţa mântuitoare, ci despre încrederea zilnică în Domnul Isus. Această credinţă este un semn al vieţii noi, care se descoperă în diferite împrejurări. Fraţii văd în reacţia mea la necazuri cum stă credinţa mea, şi acest lucru poate fi o binecuvântare pentru alţii, fiind mângâiaţi şi întăriţi. Încrederea în Domnul, trăită în umblarea noastră, poate fi o încurajare pentru cei aflaţi într-o situaţie descurajantă. Lipsa credinţei poate dăuna altora.