1 Tesaloniceni 3:3-4

Versetele 3-4: „ ...pentru ca nimeni să nu fie clătinat în necazurile acestea. (Pentru că voi înşivă ştiţi că pentru aceasta suntem rânduiţi; pentru că şi când eram la voi vă spuneam dinainte că vom suferi necaz, după cum a şi fost, şi ştiţi.)“

Încercările şi necazurile pe cale pot să aibă două urmări. Ele pot să întărească credinţa, dar pot să ne şi clatine. Despre aceasta a vorbit Pavel. El nădăjduia ca nimeni să nu se clatine. Această clătinare este în contradicţie cu statornicia, întărirea din versetul 2. Cine se clatină în credinţă este apăsat şi neliniştit. Da, lucrurile pot merge aşa de departe, încât cineva să-şi piardă credinţa (aceasta nu înseamnă că cineva îşi pierde mântuirea, pentru că în textul acesta este vorba despre încrederea zilnică în promisiunile lui Dumnezeu, şi nu este vorba despre mântuirea veşnică).

Pavel se întreba ce urmări vor avea prigonirile asupra credincioşilor din Tesalonic. Oare le va întări credinţa în aşa fel încât să privească la Cel Nevăzut, în aşa fel încât lucrurile văzute să-şi piardă valoarea? Dacă credinţa lor ar fi veritabilă, atunci aceasta va fi urmarea. Aceeaşi întrebare trebuie să ne-o punem şi noi. Chiar dacă nu suntem în mod direct prigoniţi, încercările şi necazurile arată dacă credinţa noastră este veritabilă. Aceste încercări pot fi de natură diferită. Dumnezeu poate folosi boală, necazuri, decese, şomaj, probleme la locul de muncă etc. Astfel de situaţii pot întări sau clătina credinţa noastră. Este ca un duş rece. Unui om bolnăvicios poate să-i facă rău, dar unui om sănătos poate să-i facă bine.

Pavel nu le-a ascuns nimic tesalonicenilor. Ei au ştiut mai înainte ce-i aştepta. Le-a spus că viaţa unui creştin nu are numai părţi plăcute. El nu a dus pe nimeni în eroare. Şi pentru noi este valabil acest adevăr. Nu ni s-a promis o viaţă fără necazuri şi fără încercări. Domnul Isus spune: „V-am spus acestea ca să aveţi pace în Mine. În lume aveţi necaz, dar îndrăzniţi: Eu am învins lumea“ (Ioan 16.33). Necazurile nu sunt ceva neobişnuit în Împărăţia lui Dumnezeu. În Fapte 14.22, Pavel îi încurajează pe credincioşi să stăruiască în credinţă şi adaugă: „ ...că prin multe necazuri trebuie să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu.“ La fel şi Petru leagă credinţa de necazuri. El scrie: „pentru puţin, acum, dacă trebuie, sunteţi întristaţi prin felurite încercări, pentru ca încercarea credinţei voastre... să fie găsită spre laudă şi glorie şi onoare, la descoperirea lui Isus Hristos“ (1 Petru 1.6-7).

Domnul a mers la slavă pe o cale de suferinţă. Oare la noi să fie altfel? Desigur, o viaţă cu Domnul Isus este o viaţă minunată şi există o mulţime de bucurii. Bucuria noastră ca creştini este o bucurie „în Domnul“ (Filipeni 4.4), dar niciodată o bucurie în legătură cu lumea. Lumea L-a lepădat pe Domnul nostru şi de aceea ne leapădă şi pe noi, care Îi aparţinem. Ca şi creştini avem un viitor glorios în faţa noastră, dar în prezent calea poate fi presărată cu necazuri. Pentru o astfel de cale avem nevoie de mult har. Cineva a scris în acest sens: „Numai harul ne poate chema pe o astfel de cale, numai harul poate să ne păstreze pe o astfel de cale, harul nu greşeşte niciodată.“

Medităm şi noi la acest gând în slujbele noastre evanghelistice, în discuţiile noastre private sau în vestirea Cuvântului în adunări? Nu are niciun rost să arăţi necredincioşilor numai partea pozitivă şi să le vorbeşti numai despre o viaţă de bucurie. Desigur, există bucurie în prezent şi există bucurie în viitor, dar să nu neglijăm sau să ascundem faptul că decizia de a-L urma pe Domnul Isus este în strânsă legătură cu un Domn care este lepădat. Niciodată Pavel n-a ascuns acest adevăr. În pilda semănătorului, Domnul vorbeşte despre cei care au primit Cuvântul cu bucurie, dar care nu aveau rădăcini. Ce s-a întâmplat? Ei au crezut pentru un timp, dar când au venit încercările s-au lepădat (Luca 8.13).