1 Tesaloniceni 3:13

Versetul 13: „ ...ca să vă întărească inimile, ca să fie fără vină în sfinţenie, înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl nostru, la venirea Domnului nostru Isus cu toţi sfinţii Săi!“

În acest verset, apostolul revine şi vorbeşte despre venirea Domnului. El pune această venire în legătură cu sfinţenia practică în viaţa credincioşilor. El dorea ca inimile lor să fie întărite fără vină în sfinţenie la venirea Domnului. Această venire este strâns legată cu viaţa noastră practică şi este de nedespărţit de ea. Lumina arătării Sale în glorie trebuie să ne lumineze deja acum calea şi să ne caracterizeze. Acest verset conţine o mulţime de afirmaţii importante, pe care vrem să le tratăm pe rând.În primul rând, apostolul vorbeşte despre inimile noastre, care trebuie să fie întărite. Este vorba despre dragostea noastră, pe care Domnul o doreşte. În legătură cu versetul 12, observăm că inimile noastre trebuie să fie întărite prin dragoste şi în sfinţenie. În diferite locuri din Noul Testament citim despre inimi întărite. În Iacov 5, inimile sunt puse în legătură cu nădejdea: „Fiţi şi voi îndelung-răbdători, întăriţi-vă inimile, pentru că venirea Domnului se apropie“ (versetul 8). În Coloseni 2, Pavel vorbeşte despre întărirea noastră şi o pune în legătură cu credinţa noastră: „ ...umblaţi în El, înrădăcinaţi şi fiind zidiţi în El şi întăriţi în credinţă“ (versetul 7). Aici este vorba despre dragostea care nu poate fi despărţită niciodată de sfinţenie. Acest adevăr ne conduce la al doilea gând, şi anume îndemnul referitor la sfinţenie.Cuvântul lui Dumnezeu vorbeşte în mai multe locuri despre sfinţenie. În vorbirea curentă, cuvântul „sfânt, sfinţenie“ are o înţelegere ruptă de realitatea biblică şi de aceea este bine să ne întrebăm ce înţelege Cuvântul lui Dumnezeu prin acest cuvânt. Dacă citim comparativ textele care vorbesc despre sfinţire, sfinţenie, vom constata că sunt două laturi ale sfinţeniei.În primul rând, ea este o stare în care Dumnezeu ne-a pus în momentul în care am venit cu păcatele noastre la Domnul Isus. În acest sens, orice credincios este un sfânt. Despre acest adevăr vorbeşte în mod deosebit epistola către Evrei: „voie prin care am fost sfinţiţi, prin jertfirea trupului lui Isus Hristos, odată pentru totdeauna“ (Evrei 10.10). Corintenilor, Pavel le scrie: „ ...aţi fost sfinţiţi“ (1 Corinteni 6.11). Jertfa Domnului Isus ne-a adus în această poziţie de sfinţi, iar aceasta nimeni nu ne-o poate lua. Cu starea de sfinţi este strâns legată şi responsabilitatea noastră practică. Acest adevăr ne conduce la a doua latură a sfinţeniei:Dumnezeu doreşte ca în viaţa practică să corespundem acestei stări în care am fost puşi. El doreşte să ducem o viaţă de despărţire / punere deoparte practică. Despre această temă vorbeşte mult şi Petru în epistolele sale: „ ...după cum Cel care v-a chemat este sfânt, fiţi şi voi sfinţi în toată purtarea; pentru că este scris: «Fiţi sfinţi, pentru că Eu sunt sfânt»“ (1 Petru 1.15-16). Despre această latură a sfinţeniei este vorba în versetul pe care îl tratăm.Sfinţenia practică are de asemenea două aspecte: unul negativ şi unul pozitiv.- Aspectul negativ constă în aceea că sfinţenia se caracterizează prin îndepărtarea voită, separarea de tot ce este rău.- Aspectul pozitiv constă în aceea că sfinţenia este o îndreptare spre Dumnezeu.Probabil, se vorbeşte aşa de puţin despre acest adevăr, deoarece se are în vedere numai aspectul negativ. Fără îndoială, acest aspect este necesar, dar să nu uităm aspectul pozitiv. Sfinţenia este o viaţă dedicată lui Dumnezeu şi în acelaşi timp o despărţire de tot ce este rău. Dacă vedem numai aspectul negativ al sfinţeniei, atunci aceasta nu va fi altceva decât ca despărţirea fariseilor, care nu-i place lui Dumnezeu. Sfinţenia pozitivă, adică dedicarea pentru Dumnezeu este posibilă numai atunci când este în legătură cu dragostea. De aceea îndemnul la sfinţenie urmează după îndemnul la dragoste din versetul 12.Dragostea „funcţionează“ numai când este în strânsă legătură cu „lumina“, adică sfinţenia; şi invers, tot la fel. Amândouă sunt indisolubile. Dumnezeu este lumină şi Dumnezeu este dragoste. Dragostea nu poate niciodată însemna că sunt de acord cu răul săvârşit de fratele meu. Pe de altă parte, nu pot merge pe o cale a despărţirii de orice fel de rău, fără să-l iubesc pe fratele meu. Peste toate acestea, impulsul pentru sfinţenie trebuie să fie dragostea faţă de Dumnezeu. Dacă ne despărţim numai din pricina oamenilor sau a fraţilor şi nu avem dragoste faţă de Dumnezeu, atunci sfinţenia noastră este fără valoare. Gândirea noastră nu este bună şi există pericolul să devenim legalişti.Este o sfinţenie „înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl nostru“, aşa cum o numeşte Pavel. Dumnezeu este lumină. Viaţa noastră trebuie să fie în concordanţă cu El. Dar noi nu-L cunoaştem numai ca marele Dumnezeu, ci şi ca Tatăl nostru. Aceasta este relaţia noastră cu El, o relaţie care pe de o parte este caracterizată de dragoste, iar pe de altă parte de sfinţenie. Cineva a scris: „Sfinţenia este caracterul relaţiei noastre cu Dumnezeu, în măsura în care noi ca şi copii ai Săi am primit natura Sa, precum şi revelaţia desăvârşirii acestei naturi în El în dragoste... Dragostea însăşi ne-a dat această natură şi ne-a aşezat în relaţie cu El.“Acest îndemn la o sfinţenie practică este pus în legătură cu „venirea Domnului nostru Isus cu toţi sfinţii Săi“. Aici este vorba despre venirea Domnului (parousia) ca în capitolul 2.19. Când Noul Testament vorbeşte despre venirea Sa pentru ai Săi, atunci este vorba despre un act al harului, deoarece El vine să ne elibereze din împrejurările acestui pământ. Venirea Domnului cu ai Săi este întotdeauna în strânsă legătură cu responsabilitatea noastră. Aşa este şi în acest verset. Când Domnul Isus va veni cu ai Săi pe pământ, atunci aceştia sunt „sfinţii Lui“. Poziţia noastră şi practica vieţii noastre sunt într-o armonie perfectă. Când Se va arăta cu noi pe pământ, atunci nu va mai fi vorba despre sfinţenia practică. Dar Dumnezeu doreşte ca deja de acum să trăim ca în acel viitor, adică de acum să fim despărţiţi de lume şi să fim dedicaţi Lui.Venirea Domnului este aici în strânsă legătură cu arătarea Sa pe pământ, când vom veni cu El. Pavel aminteşte deja aici ceea ce va detalia mai târziu, adică venirea Domnului pe pământ cu sfinţii Săi. Probabil, tesalonicenii nu cunoşteau acest adevăr. Când va veni Domnul ca Împărat al Împărăţiei Sale, ca să exercite judecata şi să preia stăpânirea, noi Îl vom însoţi. Tesalonicenii trăiau atât de iminent în aşteptarea venirii Domnului pentru ridicarea Împărăţiei, încât presupuneau că în acel moment ei vor fi pe pământ. Pavel clarifică aceste lucruri. Noi vom veni cu Domnul pe pământ, când El Îşi va lua în stăpânire Împărăţia Sa. Alte texte confirmă acest adevăr. În 2 Tesaloniceni 1.10 citim: „ ...ca să fie glorificat în sfinţii Săi şi să fie privit cu uimire.“ În Coloseni 3.4, apostolul spune: „Când Se va arăta Hristos, care este viaţa noastră, atunci veţi fi arătaţi şi voi, împreună cu El, în glorie.“ Cum se vor desfăşura evenimentele, Pavel ne explică în capitolul 4.„Sfinţii Săi“ – să mai zăbovim o clipă la această frumoasă expresie! Noi nu suntem nişte sfinţi oarecare, ci Domnul ne numeşte sfinţii Săi. Noi Îi aparţinem Lui. Noi suntem ai Lui. În ce relaţie intimă ne-a adus El! Acum avem parte de lepădarea Sa, pentru că El este Cel lepădat. Când va veni pe nori, vom împărţi cu El gloria Sa, pentru că atunci El va fi Cel care va umple cu gloria Sa cerul şi pământul.Dar cine sunt „sfinţii Săi“? Se referă această expresie numai la credincioşii din epoca harului sau sunt incluşi aici şi credincioşii Vechiului Legământ? În legătură cu 1 Corinteni 15.23 putem spune că credincioşii din Vechiul Testament sunt şi ei incluşi aici. Desigur, în ceea ce priveşte partea lor veşnică în Casa Tatălui, ei se deosebesc clar de Adunare. Dar când este vorba despre Împărăţie, atunci şi ei vor fi moştenitori ai acestei părţi cereşti (a se vedea Daniel 7.18, 27). Ei vor avea parte de prima înviere şi de asemenea de stăpânirea Domnului Isus pe pământ. De aceea ei sunt înglobaţi în expresia „sfinţii Săi“. Împreună vom apărea cu Domnul nostru în glorie şi sfinţenie. Ce clipă fericită pentru El şi pentru noi!