1 Tesaloniceni 3:11-4:8

Nu încercările ar trebui să ne poarte spre a-L aştepta pe Domnul, ci dragostea! Venirea Sa „cu toţi sfinţii Săi“ este măreţul gând care ar trebui să ne conducă întregul nostru comportament. Sfinţi suntem deja înaintea lui Dumnezeu, prin lucrarea perfectă a lui Hristos (Evrei 10.10), dar, în acelaşi timp, suntem îndemnaţi să ne întărim inimile în sfinţenie practică (cap. 3.13); este voia specială a lui Dumnezeu pentru fiecare dintre ai Săi (cap. 4.3). Un tânăr creştin va trebui mai ales să vegheze să se păstreze curat (v. 4). Considerându-şi trupul ca un instrument de plăcere, el păcătuieşte în primul rând împotriva lui însuşi: îşi ruinează uneori sănătatea, însă întotdeauna conştiinţa (aceasta îşi pierde sensibilitatea faţă de rău şi se dereglează precum acul unui aparat de măsură care a fost forţat).De asemenea, el poate face cea mai mare nedreptate altuia (v. 6; Evrei 13.4). Câte vieţi ruinate, câte duhuri şi trupuri pângărite şi câte cămine distruse nu au plătit deşertăciunea unei cuceriri şi a unei plăceri de câteva clipe! În sfârşit, necurăţia, sub toate formele ei, este un păcat împotriva lui Dumnezeu (Psalmul 51.4). Trupul nostru nu ne mai aparţine; a devenit templul Duhului pe care Dumnezeu ni L-a dat (v. 8; 1 Corinteni 6.18-20). Duhul Sfânt cere o locuinţă sfântă. A ne păstra trupul fără vină (cap. 5.23) înseamnă a-L onora pe Acela care locuieşte în el.