1 Tesaloniceni 3:1-10

În două rânduri, Satan îl împiedicase pe Pavel să se întoarcă la Tesalonic (cap. 2.18). Dumnezeu permisese aceasta, ca să se poată arăta atât afecţiunea apostolului, cât şi credincioşia tesalonicenilor. Folosindu-se de o altă armă, „ispititorul“ (v. 5) declanşase atunci asupra lor mari necazuri. Iar Pavel îi avertizase nu numai că aceste încercări erau inevitabile, ci şi că ei erau destinaţi acestora (v. 3; Ioan 15.20; 16.33). Era el, din acest motiv, indiferent? Dimpotrivă! Ceea ce-l neliniştea însă nu erau necazurile tesalonicenilor, ci îndoiala legată de tăria credinţei lor (v. 2sf, 5, 6, 7, 10). Ce lecţie pentru noi, cei care ne oprim cu uşurinţă la împrejurări exterioare: dificultăţi materiale, boli etc., în timp ce pierdem din vedere starea lăuntrică a creştinului! Nemairăbdând (v. 1, 5), apostolul îl trimisese pe Timotei să-i întărească şi să-i încurajeze. Şi el însuşi fusese mângâiat, da, umplut de bucurie, în propriile sale necazuri, de veştile pe care le primise. Pentru că, departe de a le zdruncina credinţa acestor tineri credincioşi, încercarea le-o întărise. În acelaşi fel, climele cele mai aspre călesc în general rasele (soiurile) cele mai rezistente. Încă o dată, Satan făcuse o lucrare care îl înşelase (Proverbe 11.18).