1 Tesaloniceni 2:4

Versetul 4: „ ...ci, după cum am fost aprobaţi de Dumnezeu ca să ni se încredinţeze Evanghelia, aşa vorbim, nu ca să plăcem oamenilor, ci lui Dumnezeu, care încearcă inimile noastre.“

Pavel a fost chemat de Însuşi Dumnezeu să vestească Evanghelia. Domnul i-a spus lui Anania imediat după întoarcerea lui Pavel: „Acesta Îmi este un vas ales, ca să poarte Numele Meu înaintea naţiunilor şi a împăraţilor şi a fiilor lui Israel“ (Fapte 9.15). Chiar şi Pavel aminteşte de mai multe ori că a fost chemat de Dumnezeu. Foarte clar afirmă acest adevăr în Galateni 1.15: „Dar, când Dumnezeu, care m-a pus deoparte din pântecele mamei mele şi m-a chemat prin harul Său, a binevoit...“. Deci, de la naşterea sa, Pavel a fost pus deoparte şi chemat prin har. Totuşi, acest slujitor al lui Dumnezeu, deşi era pus deoparte şi chemat, trebuia fie încercat şi aprobat în lucrarea sa. El a trecut prin diferite încercări din partea lui Dumnezeu şi s-a dovedit demn de lucrare. El a fost aprobat nu de oameni, ci de Dumnezeu.

Pavel avea un simţământ adânc despre faptul că Dumnezeu i-a încredinţat Evanghelia. De aceea nici nu era răspunzător pentru ceea ce spunea înaintea oamenilor, ci înaintea lui Dumnezeu. El nu dorea să placă oamenilor, ci lui Dumnezeu. Aici avem deci al patrulea motiv, care nu trebuie să se găsească la un slujitor al lui Dumnezeu. Să nu încercăm să plăcem oamenilor, ci să plăcem lui Dumnezeu.

Pericolul este întotdeauna mare de a ne ghida vorbirea după cei care ne ascultă. În 1 Petru 4.11 suntem îndemnaţi să rostim „cuvintele lui Dumnezeu“. Vestea încredinţată este măreaţă, serioasă şi importantă. De aceea, prin cuvintele noastre să nu impresionăm pe oameni, ci să căutăm să placem lui Dumnezeu. Acest lucru este valabil atât în slujba pentru necredincioşi, cât şi pentru slujba pentru necredincioşi. Să spunem ce vrea Dumnezeu să spunem şi să nu ne gândim dacă nu ar fi mai bine să spunem cutare lucru sau să trecem sub tăcere celălalt lucru, pentru că astfel ne-am putea crea un dezavantaj la ascultători. Decisiv pentru slujba noastră este aprobarea lui Dumnezeu şi nu a oamenilor.

Dumnezeu este Cel care cercetează inimile noastre. El vede sursa ascunsă a oricărui gând, fapte sau acţiuni. Pe oameni putem să-i ducem în eroare, dar pe Dumnezeu nu putem. În profeţi, Dumnezeu a spus: „Eu, Domnul, cercetez inima, Eu încerc rărunchii“ (Ieremia 17.10). Inima vorbeşte atât despre motivele noastre, cât şi despre intenţiile noastre. Dumnezeu cercetează totul, nimic nu este ascuns faţă de El.