1 Tesaloniceni 1:9

Versetul 9: „Pentru că ei înşişi istorisesc despre noi ce intrare am avut la voi şi cum v-aţi întors de la idoli la Dumnezeu, ca să slujiţi unui Dumnezeu viu şi adevărat.“

Ultimele două versete ale capitolului 1 se încheie cu scopul pe care L-a urmărit Dumnezeu prin salvarea tesalonicenilor. Ei s-au întors de la idoli la Dumnezeu. Această pocăinţă nu era scopul absolut. Ei s-au pocăit ca:1) să slujească lui Dumnezeu;2) să aştepte din ceruri pe Fiul Său.

Acest comportament al tesalonicenilor a avut un rezultat aşa de frumos, încât şi lumea a dat o mărturie despre puterea Evangheliei. Oamenii au văzut ce s-a întâmplat cu ei şi vorbeau despre schimbarea lor. Faptul că ei s-au despărţit de idoli şi slujeau lui Dumnezeu nu putea rămâne ascuns.

Acest verset ne arată cu claritate ce se înţelege în Noul Testament prin cuvântul „întoarcere la Dumnezeu“. Noi ne-am obişnuit cu astfel de expresii, încât nu le mai ştim adevărata însemnătate. „Întoarcerea la Dumnezeu“ şi „pocăinţa“ sunt două cuvinte strâns legate între ele şi numai luate împreună putem să înţelegem sensul lor. Cunoscuta pildă din Luca 15 despre fiul risipitor este o bună ilustraţie. Când fiul risipitor păştea porcii şi şi-a amintit de casa părintească, s-a căit, jelind starea în care se găsea. El a recunoscut că a lucrat greşit. Pocăinţa este o schimbare a gândurilor. Ea stă totdeauna în strânsă legătură cu o întristare a sufletului pentru starea dezastruoasă în care se găseşte şi pentru căile sale rele (a se vedea 2 Corinteni 7.10). Dar lucrul acesta nu era totul la fiul risipitor. Când şi-a schimbat poziţia lăuntrică (când s-a căit), atunci acest fapt a avut urmări. El s-a ridicat să meargă la tatăl său. Dacă ar fi rămas la porci, nu s-ar fi schimbat nimic pentru el. Dar atunci s-a ridicat şi a pornit spre tatăl său. Tocmai aceasta este întoarcerea la Dumnezeu: este ridicarea din starea în care ne găsim şi îndreptarea spre Dumnezeu.

Pocăinţa şi întoarcerea merg împreună. Petru s-a exprimat astfel: „Pocăiţi-vă şi întorceţi-vă, ca să vi se şteargă păcatele“ (Fapte 3.19). Şi la Pavel găsim această strânsă legătură. El le spunea oamenilor: „ ...să se pocăiască şi să se întoarcă la Dumnezeu făcând lucrări vrednice de pocăinţă“ (Fapte 26.20). Pocăinţa se petrece înlăuntrul nostru, iar întoarcerea la Dumnezeu se vede în afară.

Întoarcerea la Dumnezeu are două laturi. Pe de o parte, omul se întoarce de la ceva, iar, pe de altă parte, se întoarce spre altceva. Acest lucru îl găsim în Fapte 26.18: „ca să se întoarcă de la întuneric la lumină şi de sub puterea lui satan la Dumnezeu“. Întoarcerea este şi o schimbare a poziţiei. Noi am ieşit din întuneric şi de sub puterea lui satan şi am intrat în lumină şi la Dumnezeu. Această schimbare o găsim şi în versetele de care ne ocupăm: „ ...cum v-aţi întors de la idoli la Dumnezeu“. Mulţi dintre tesaloniceni fuseseră înainte păgâni şi ca atare slujeau idolilor lor. Când Pavel a venit la Atena, „i se întărâta duhul în el, văzând cetatea plină de idoli“ (Fapte 17.16). Acelaşi lucru ne gândim că a fost şi la Tesalonic.

Dar cum s-a produs schimbarea? Odinioară slujeau idolilor, dar acum slujeau lui Dumnezeu. Idolii erau morţi, ei nu puteau să vadă şi nici să audă. La fel ca toate lucrurile din lume, şi idolii stăteau sub judecata morţii. Dar acum, tesalonicenii erau în legătură cu un Dumnezeu viu. Idolii nu erau altceva decât o minciună, iar acum destinatarii epistolei erau în legătură cu un Dumnezeu adevărat. Ce schimbare imensă!

Şi astăzi este aşa. Dacă un om se întoarce la Dumnezeu, totul se schimbă. Întoarcerea este un pas radical, o stânga-mprejur radicală. Prin întoarcerea la Dumnezeu, tot stilul de viaţă se schimbă. Un om întors la Dumnezeu păşeşte din întuneric la lumină, din domeniul lui satan în împărăţia Fiului dragostei Tatălui. Ne-am putea închipui contraste mai mari?

De acest verset se leagă şi o consecinţă practică, o întrebare care vrem să ne-o punem: Ne-am despărţit în mod radical de tot ce era vechi? Şi în viaţa unui copil al lui Dumnezeu pot să existe idoli, la care nu vrea să renunţe. Ne-am întors la Dumnezeu, dar poate nu am renunţat la tot. Mai există domenii ale vieţii noastre, în care Domnului nu i se permite să stăpânească. Idolii în viaţa unui creştin sunt acele lucruri care se pun între creştin şi Domnul. Dacă acceptăm asemenea lucruri în viaţa noastră, ele ne fură puterea.

Adevărata întoarcere creştină nu este direcţionarea vieţii spre un anumit lucru, ci direcţionarea vieţii spre o Persoană, şi anume spre Dumnezeu. În creştinism nu avem de-a face cu o lucrare sau cu o învăţătură, ci cu o Persoană divină. Acest lucru să nu-l uităm niciodată. Învăţătura creştină este măreaţă, dar ne ajută numai atunci când o folosim în relaţiile cu Dumnezeu şi cu Domnul Isus.

Tesalonicenii s-au întors ca să-i slujească lui Dumnezeu. Şi noi avem aceeaşi slujbă de îndeplinit în această lume. Cuvântul folosit în textul nostru pentru „a sluji“ înseamnă că Îi slujim lui Dumnezeu ca robi, deci Îi punem la dispoziţie întreaga noastră viaţă. Şi în 2 Petru 2.19 este folosit acest cuvânt: „ ...pentru că oricine îi este rob aceluia de care este învins.“ În Filipeni 2 citim că Domnul Isus a luat chip de rob. În Romani 1, Pavel se prezintă ca rob al lui Isus Hristos. În ultimele texte biblice, cuvântul „rob“ face parte din aceeaşi familie de cuvinte ca în cazul cuvântului „a sluji“. Deci nu este numai vorba despre întoarcerea noastră, pentru a face din când în când o faptă bună pentru Dumnezeu, pentru a-i face din când în când o slujbă, ci noi stăm cu totul la dispoziţia Sa, Îi slujim ca robi. Dumnezeu doreşte ca întreaga noastră viaţă să-i fie dedicată Lui. Slujba duhovnicească în acest sens al cuvântului este activitatea noastră continuă, care se va încheia abia atunci când va veni Domnul pentru ai Săi.

Modelul nostru desăvârşit este Domnul Isus. Cine a fost un slujitor ca El? O evanghelie întreagă – Marcu – ni-L arată pe Domnul ca adevăratul Rob al lui Dumnezeu, care a venit să împlinească voia lui Dumnezeu. De la El putem învăţa ce înseamnă slujba duhovnicească, adevărata dedicare şi dăruire pentru Dumnezeu. În Exod 21.1-6 citim despre legea robului evreu. În acel exemplu Îl recunoaştem pe Domnul Isus în dedicarea Sa deplină faţă de Dumnezeu. El nu a dorit să iasă liber, ci a dorit să fie rob pe vecie. La fel să fie şi în cazul nostru!

Sper că toţi cei care citesc aceste rânduri Îl cunosc pe Domnul Isus ca Mântuitorul lor personal. Dar întrebarea care se pune acum este: Suntem mulţumiţi numai cu a şti că păcatele ne sunt iertate şi că nu ne va ajunge nicio judecată? Sau suntem într-adevăr pregătiţi ca să-i dedicăm toată viaţa? Desigur, Dumnezeu nu are nevoie de slujirea noastră, dar aşteaptă să o facem de bunăvoie. El aşteaptă slujba ta şi a mea. Nu este o obligaţie, ci o mare favoare să-i slujim prin viaţa noastră lui Dumnezeu. Acest lucru este posibil şi în zilele noastre.