1 Tesaloniceni 1:3

Versetul 3: „Aducându-ne aminte neîncetat de lucrarea credinţei voastre şi de osteneala dragostei şi de răbdarea speranţei în Domnul nostru Isus Hristos, înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl nostru.“

În acest verset, Pavel vorbeşte despre caracteristicile interioare care existau la tesaloniceni, şi anume: credinţa, dragostea şi nădej-dea. Din contextul epistolei ştim că la tesaloniceni erau multe lipsuri în ce priveşte învăţătura, dar că starea lor practică era totuşi foarte bu-nă. Cineva a spus: „Credinţa, dragostea şi nădejdea sunt principiile care formează caracterul nostru ca şi creştini.“ Aceste principii se gă-sesc aici. Inimile tesalonicenilor erau îndreptate în simplitate spre Dumnezeu şi spre Domnul Isus, iar acest fapt era decisiv. O mare cunoaştere a Cuvântului lui Dumnezeu nu este o garanţie că aceste semne caracteristice ale vieţii creştine pot fi arătate.

Credinţa, dragostea şi speranţa sunt amintite de multe ori împre-ună în Noul Testament (1 Corinteni 13). Şi în 1 Tesaloniceni 5.8, Pavel revine asupra acestui subiect. Aici, nu sunt numai amintite, ci ni se prezintă cum se manifestau ele în viaţa celor din Tesalonic. Pavel nu vorbeşte numai despre credinţa lor, ci şi despre lucrarea credinţei; el aminteşte nu numai dragostea lor, ci şi osteneala dragostei; el nu aminteşte numai speranţa lor, ci şi răbdarea speranţei. Aceste carac-tere corespundeau pe deplin şi ca urmare au fost găsite şi roadele adecvate.

Conform Bibliei, credinţa este siguranţa celor sperate, o convinge-re fermă cu privire la lucrurile care nu se văd. Credinţa stă în contra-dicţie cu ceea ce se vede (Evrei 11.1). Credinţa ne pune în legătură cu lumea care nu se vede încă. Credinţa se orientează după Dumne-zeu. Ea se arată prin încredere şi ascultare. Ochii inimii noastre sunt deschişi ca să privim într-o lume invizibilă. Credinţa face ca această lume invizibilă să ne aparţină deja acum. Va veni ziua când această lume o vom vedea cu ochii noştri. Acum însă trăim prin credinţă. Tesalonicenilor li se aminteşte că după această lume invizibilă va urma lumea vizibilă în Împărăţia de o mie de ani. Cândva, această împărăţie va fi vizibilă pentru toţi, dar acum este văzută numai prin credinţă.

O credinţă fără fapte este moartă (Iacov 2.26). Credinţa se mani-festă prin activitate. Activitatea nu trebuie să fie firească, ci ea trebuie să izvorască din îndemnul lui Dumnezeu. Lucrările creştineşti nu se fac ca să primim credinţa, ci ele sunt un rezultat al credinţei. Acţiunile creştine sunt urmarea normală a unei credinţe date de Dumnezeu. Aşa era la tesaloniceni, aşa să fie şi la noi.

Dragostea este direcţionată mai întâi către Dumnezeu, apoi şi către aproapele. Aici este amintită dragostea divină. Ca oameni în fire nu puteam face altceva decât să urâm: „Pentru că noi eram altă da-tă... vrednici de a fi urâţi şi urându-ne unii pe alţii“ (Tit 3.3). Acum însă lucrurile stau altfel. Acum putem să iubim, deoarece am fost născuţi din Dumnezeu şi în inima noastră a fost turnată dragostea divină. A-ceastă natură nouă, divină nu poate face altceva, decât să iubească. Dragostea acţionează în interior, dar se arată şi în afară. Ea devine vizibilă şi activă în dragostea practică faţă de fraţi. Aceasta este oste-neala dragostei, despre care vorbeşte Pavel. Cuvântul folosit în acest context se referă la o osteneală „intensivă, cu toată străduinţa, care merge până la marginea epuizării“. Cunoaştem această osteneală care este activată de dragostea divină?

A treia caracteristică este speranţa. Pavel le-a relatat tesalonice-nilor că Domnul Isus va reveni ca să-Şi ridice Împărăţia aici pe pă-mânt. Această speranţă era vie în ei şi ea lucra răbdare. Nădejdea noastră nu se bazează pe un viitor mai bun, ci pe o Persoană, care este Domnul Isus. El este nădejdea noastră. Noi dorim ca ceea ce în prezent este un obiect al credinţei să devină realitate. Domnul Isus va intra în drepturile Sale aici, în această lume, unde a fost lepădat şi răstignit. Această clipă o aşteaptă El Însuşi, şi o aşteptăm şi noi cu nădejde şi răbdare.

În 2 Tesaloniceni 3.5, Pavel vorbeşte despre „răbdarea lui Hristos“ şi îşi exprimă dorinţa ca şi inimile noastre să fie îndreptate spre această răbdare. Răbdarea înseamnă aici a rămâne tare şi în încer-cări şi suferinţe. De o astfel de răbdare au avut nevoie tesalonicenii, ca să treacă peste toate încercările şi greutăţile. Pentru aceasta, ochii lor erau îndreptaţi spre Cel care va reveni. Ei Îl aşteptau pe Fiul din cer, şi aceasta le dădea putere şi curaj. Nouă ne merge astăzi destul de bine. Să fie acesta motivul pentru care răbdarea nădejdii este la noi într-o măsură atât de mică?

Credinţa, dragostea şi speranţa trebuie să fie motivaţia oricărei ac-tivităţi creştine. Gândurile noastre să fie impregnate de aceste carac-teristici. Când apostolul Ioan scria la sfârşitul primului secol acea scri-soare către adunarea din Efes, el putea observa că acolo erau lucrări, dar şi osteneală şi răbdare. În exterior totul părea bine. Dar unde erau credinţa, dragostea şi nădejdea? Ce fel de gândire aveau aceştia? Domnul Isus a trebuit să-i mustre: „Dar am împotriva ta că ţi-ai părăsit dragostea dintâi“ (Apocalipsa 2.4). Aceste cuvinte au fost adresate unei adunări, căreia Pavel i-a scris câteva decenii mai devreme o epistolă, în care a vorbit despre cele mai înalte binecuvântări creştine. „Lucra-rea, osteneala şi răbdarea au continuat în Efes, dar ele au încetat să mai fie caracterizate de aceste principii mari şi puternice. Obişnuinţa a rămas, dar a lipsit părtăşia.“ În Tesalonic era altfel. Deşi au avut o cu-noştinţă mică, lucrările lor erau rezultatul credinţei, ostenelile lor au rezultat din dragoste şi răbdarea a fost alimentată de speranţă.Cum este cu noi? Dumnezeu vede activitatea noastră, dar vede şi inima şi motivaţia ei. El întreabă ce gând ne inspiră în activitate. Este cumva obişnuinţa sau este relaţia noastră intimă cu El? Acolo unde este numai o obşnuinţă, lipseşte dragostea dintâi. Dragostea dintâi este cea mai bună dragoste, adică este o dragoste îndreptată numai spre Dumnezeu. El doreşte ca noi să-i aparţinem cu toată inima. Cunoştin-ţa multă nu este un mijloc de apărare. Ceea ce ne trebuie este o dedi-care totală. Acest adevăr putem să-l învăţăm de la tesaloniceni.