1 Tesaloniceni 1:10

Versetul 10: „ ...şi să aşteptaţi din ceruri pe Fiul Său, pe care L-a înviat dintre cei morţi, pe Isus, care ne scapă de mânia care vine.“

După ce apostolul a vorbit despre slujba duhovnicească pentru Dumnezeu, ne este prezentat al doilea scop al întoarcerii la Dumnezeu: Îl aşteptăm pe Fiul lui Dumnezeu din ceruri. Tesalonicenii erau într-o continuă aşteptare a Domnului Isus. Această speranţă era aşa de vie, încât s-au neliniştit, pentru că unii dintre ei adormiseră înainte de venirea Domnul, pentru a-Şi institui Împărăţia Sa.

Revenirea Domnului Isus este şi speranţa noastră. În Tit 2.13, Pavel spune: „aşteptând fericita speranţă şi arătarea gloriei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor, Isus Hristos, care S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi.“ Nu este o simplă speranţă, ci este o fericită speranţă. Din Tit 2 putem deduce că putem aştepta nu numai venirea Domnului pentru noi, ci şi venirea Sa cu ai Săi, când va veni pe pământ. În continuare ne vom ocupa cu această deosebire dintre venirea pentru ai Săi şi venirea cu ai Săi. Este vorba despre o venire, care are loc în două faze. Noi Îl aşteptăm pe Acela care va veni să-Şi ducă Mireasa acasă, dar ne bucurăm cu El când i se va da toată cinstea pe pământ.

Adevărul despre revenirea Domnului Isus a fost unul dintre primele adevăruri pe care vrăjmaşul a dorit să le umbrească. Când citim istoria Bisericii, constatăm foarte repede acest adevăr. Urmarea a fost că creştinii s-au simţit „ca acasă“ pe pământ, uitând caracterul lor ceresc. Dar prin harul lui Dumnezeu, astăzi avem din nou lumină cu privire la acest adevăr. Ştim cu precizie că Domnul Isus va reveni. Dar suntem pătrunşi de acest adevăr? Este doar o cunoaştere pur teoretică sau pune acest lucru o amprentă pe viaţa şi gândirea noastră? Îl aşteptăm într-adevăr zilnic, aşa cum făceau tesalonicenii? Domnul a spus: „Eu vin curând!“ Aceste cuvinte au fost întotdeauna adevărate. Dar dacă au existat vreodată credincioşi care puteau să-L aştepte zilnic pe Domnul, atunci noi suntem aceia.

Aici vedem ce înseamnă o viaţă creştină cu o ţintă. Pe de o parte constă din slujba duhovnicească pentru Dumnezeu, iar pe de altă parte din aşteptarea Domnului Isus. Slujire şi aşteptare – acestea sunt cele două puncte cardinale între care se scurge viaţa noastră. Aceste două activităţi trebuie să fie totdeauna într-un continuu echilibru. Dacă acţionăm unilateral, adică dacă ne ocupăm numai de slujire şi uităm venirea Sa, atunci slujirea va fi punctul nostru central şi nu Domnul. Astfel, dintr-o slujire bună la început poate să devină o slujire rea până la urmă. Trăind numai în aşteptarea Domnului şi uitând de slujba încredinţată, aceasta acţionează paralizant asupra vieţii noastre. Încă nu s-a încheiat timpul slujirii. Gândul la venirea Domnului să nu ne amorţească, ci să ne mărească elanul. Când El va veni, orice slujire va înceta.

Pe cine aşteptăm să vină din cer? Apostolul nu spune simplu că Îl aşteptăm pe Domnul Isus, cu toate că aceasta este foarte adevărat. Noi Îl găsim aici pe Domnul într-un triplu caracter. În primul rând El este Fiul, în al doilea rând Cel înviat din morţi şi în al treilea rând este vorba de Isus. La fel ca şi în alte texte din Biblie, tot aşa şi aici aceste nume şi titluri nu sunt folosite la voia întâmplării, ci au o însemnătate.

Dacă aici stă în faţa noastră ca „Fiu“, atunci ne gândim la El ca Fiul lui Dumnezeu, ca acel Fiu al dragostei Tatălui. Ca Fiu, El este obiectul bucuriei şi al plăcerii Tatălui. El trebuie să fie şi obiectul aşteptării noastre. Noi Îl iubim pe preaiubitul Fiu al Tatălui şi Îl aşteptăm.

Dar El este şi Acela pe care Dumnezeu L-a înviat din morţi. El a fost şi va rămâne Om adevărat, iar ca Om a mers la moarte. Apoi, ca Om a fost înviat de Dumnezeu şi glorificat. Şi în această postură Îl putem aştepta. Când va veni, va veni ca Fiul Omului aşezat pe cel mai înalt loc dăruit de Dumnezeu.

El este şi „Isus“, ceea ce înseamnă Cel ce ne scapă (izbăveşte). Pentru noi va veni ca Cel care a murit pe crucea de la Golgota când a fost Mijlocitorul nostru între Dumnezeu şi om.Pavel mai adaugă: „ ...care ne scapă de mânia care vine.“ Cuvântul „mânie“ se poate referi în general la mânia lui Dumnezeu. Despre acest adevăr citim în Ioan 3.36: „Cine crede în Fiul are viaţă eternă; şi cine nu se supune Fiului nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el.“ Numai prin lucrarea Domnului Isus, un om poate să scape de mânia dreaptă a lui Dumnezeu. Dar „mânia“ poate să însemne – şi acesta este gândul dominant în contextul nostru – şi acele judecăţi, care se vor dezlănţui peste pământ când credincioşii vor fi răpiţi. În acest sens citim în capitolul 5.9 al acestei epistole: „Dumnezeu nu ne-a rânduit spre mânie, ci spre dobândirea mântuirii.“ Şi în Apocalipsa, în capitolele 6-19, se foloseşte acest cuvânt de cinci ori, ca să descrie judecata lui Dumnezeu în timpul marelui necaz (Apocalipsa 6.16, 17; 11.18; 16.19; 19.15).

Ca credincioşi ai epocii harului nu trebuie să ne temem de acele judecăţi descrise în Apocalipsa, care se vor abate peste pământ. Adevărul acesta îl clarifică pe deplin Cuvântul lui Dumnezeu. Domnul Isus ne va feri de aceste judecăţi. Acest lucru rezultă foarte clar din Apocalipsa 3.10, unde Domnul ca Judecător spune: „Pentru că ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu de ceasul încercării, care va veni peste tot pământul locuit, ca să-i încerce pe cei care locuiesc pe pământ.“ Ca şi oameni credincioşi suntem ocrotiţi de orice judecată a lui Dumnezeu, deoarece Altul a suportat această mânie pentru noi. Acest adevăr este o mare mângâiere pentru noi.

Pe de o parte Îl aşteptăm ca Fiu al dragostei Tatălui, pe care Îl iubim şi noi, iar pe de altă parte avem acest prilej să-L aşteptăm, pentru că ne scăpa de judecăţile viitoare, care se vor abate peste toţi locuitorii pământului.