1 Samuel - Introducere

Cartea Sameul este urmarea cărților Judecători și Rut. La începutul ei încă nu se încheiase perioada judecătorilor: preotul Eli era unul dintre judecători (v. 1 Sam. 4:18), iar Samuel, primul profet (v. Fapte. 3:24, 13:20), a fost și el judecător în Israel (v. 1 Sam/ 7:6). El a crezut că putea să-i pună pe fiii săi judecători după el (1 Sam. 8:1), dar infidelitatea lor a pus capăt acestei dispensațiuni. Dealtfel, perioada judecătorilor a avut un caracter mai curând de tranziție: aceștia au adus o ușurare temporară a situației nenorocite a poporului vinovat de a-i fi lăsat în viață pe vrăjmașii lui Yahve în loc să-i extermine. Atras de acele națiuni în nelegiuire și idolatrie, Israel a trebuit să sufere sub jugul lor ca pedeapsă pentru neascultare. Fiind sub tiranie, poporul gemea și striga către Yahve, iar El, plin de milă față de ei, le trimitea eliberatori care le dădeau un răgaz, scăpându-i pentru un timp din mâna celor care îi jefuiau. Dar, vai! nimic nu le schimba inima. „Şi era aşa: când murea judecătorul, ei se întorceau şi se stricau din nou, mai mult decât părinţii lor, umblând după alţi dumnezei, ca să le slujească şi să se plece înaintea lor: nu părăseau faptele lor, nici calea lor cea încăpăţânată“ (Jud. 2:19).

În perioada judecătorilor, preoția a rămas legătura imediată și recunoscută a poporului cu Dumnezeu, mijlocul lor de a lua contact cu El. În relațiile pe care le are cu Dumnezeu, care este Împăratul lui Israel, preoția reprezintă poporul. În anumite momente din acele zile când „fiecare făcea ce era drept în ochii săi“ (Jud. 21:25), rolul preoției putea fi eclipsat, dar legătura realizată prin intermediul ei se menținea chiar și așa.

Carte Rut se intercalează spre sfârșitul istoriei judecătorilor pentru a ne descoperi gândul tainic al lui Dumnezeu cu privire la noua dispensațiune a împărăției. Acolo îl vedem pe Dumnezeu pregătind un împărat după inima Lui, Șilo din profeția lui Iacov, care trebuia să iasă din Iuda. Această carte începe deci cu Elimelec, bărbatul din Iuda, și se încheie cu numele împăratului David, arătându-ne astfel anticipat cine urma să fie unsul lui Yahve.

Să reținem faptul că relația cu Yahve este diferită sub preoție față de cea sub împărăție. În prima despensațiune, aceasta este o relație imediată deoarece preotul reprezintă poporul înaintea lui Dumnezeu, pe când sub împărăție există o autoritate stabiltă asupra poporului. Acesta din urmă era supus împăratului, care trebuia să guverneze potrivit cu gândurile lui Dumnezeu. De la împărat aștepta Dumenzeu fidelitate și el era acela care era răspunzător înaintea lui Dumnezeu pentru infidelitatea lui Israel, iar destinul poporului depindea de comportamentul împăratului.

Până la instaurarea definitivă a împăratului avem cartea 1 Samuel ca o perioadă de tranziție. Primul fapt important constatat în această carte este că preoția ajunsese infidelă și că nu mai putea fi la baza relațiilor poporului cu Dumnezeu. Fără-ndoială, preoția este necesară în continuare și nu poate fi desființată, dar ea nu mai are întâietate. Prin împărăție se stabilește o nouă bază a relației cu Dumnezeu. Atunci Dumnezeu va ridica un preot credincios care va umbla mereu înaintea unsului Său, în loc să fie, ca în trecut, legătura poporului cu Dumnezeu (1 Sam. 2:35).

Toate acestea explică de ce cartea 1 Samuel începe cu seminția lui Levi și cu preoția și nu cu Iuda și împărăția, așa cum începe cartea Rut.

Elcana era un levit. Eli era marele preot¹. Suntem astfel pe terenul preoției. Dacă aceasta ar fi rămas fidelă, atunci nu ar fi avut loc o schimbare de dispensațiune, dar, trebuia constatat falimentul preoției, înainte de intrarea în scenă a împăratului, deoarece Dumnezeu nu putea rămâne în relație cu poporul prin intermediul unei preoții corupte.

Dar, pe de altă parte, era necesar să se arate că Dumnezeu introduce împăratul Său ca intermediar între Israel și El, relație care nu putea fi stabilită pe temeiul cărnii. De aici decurge toată istoria lui Saul de la capitolul o până la sfârșitul cărții. Dumnezeu putea, fără-ndoială, să folosească un împărat carnal pentru a elibera pe poporul Său, dar această funcție nu îl califica sub aspect moral pentru a fi capul lui Israel. Cartea Judecători ne prezintă același adevăr în istoria lui Samson. Darul și starea morală a omului sunt două lucruri complet diferite. Saul, care a fost mai târziu lepădat, poate totuși să fie printre profeți; Balaam a putut să-l binecuvânteze pe Israel; Iuda a putut lucra cu putere alături de ceilalți ucenici fiind un instrument al Domnului, Stăpânul său.

1 Marea preoție era reprezentată în acel timp de Eli. În afară de Nadab și Abihu, care au murit fără a avea urmași (1 Cron. 24:2), Aaron a mai avut doi fii: Eleazar și Itamar. Din aceștia doi trebuiau să descindă cei care să exercite funcțiile preoției. Funcțiile lor constau din următoarele: 1) să aducă ceea ce se ardea pe altarul arderii de tot și pe altarul tămâierii „pentru toată slujba Sfintei Sfintelor“ și 2) „să facă ispășire pentru Israel“ (v. 1 Cron. 6:48-49).

Eleazar, cel mai mare dintre cei doi fii ai lui Aaron, era tatăl lui Fineas, care a fost „gelos cu gelozia lui Yahve în mijlocul fiilor lui Israel“ și datorită acestui zel Dumnzeu îi va da „legământul unei preoții pentru totdeauna petru el și pentru sămânța lui după el“ (v. Num. 25.10-13). Descendenții lui Eleazar constituie deci linia credinței, căreia îi revine promisiunea. Această linie este constituită prin Țadoc, care avea să exercite preoția sub David și sub Solomon (2 Sam. 8.17, 1 Împ. 2:35) și prin Azaria, „el este acela care făcea slujba de preot în casa pe care a construit-o Solomon în Ierusalim“ (1 Cron. 6.10).

Eli, care apare în primul capitol din cartea noastră, este descendent din Itamar. Apoi a urmat Ahimelec, pe care Saul l-a ucis împreună cu toți preoții de atunci, numai Abiatar scăpând pentru a se refugia alături de David. Și descendenții lui Itamar au fost mai puțin numeroși decât cei ai fratelui său mai mare (1 Cron. 24:4). Abiatar a exercitat slujba preoțească împreună cu Țadoc în timpul lui Absalom (2 Sam. 17.15), dar mai înainte îi fusese de folos lui David și a suferit în tot ce a suferit împăratul (v. 1 Împ. 2:26). Mai târziu însă, când David a ajuns bătrân, Abiatar s-a asociat cu Ioab pentru a-l pune pe Adonia ca împărat în locul lui Solomon (v. 1 Împ. 1:7), în timp ce Țadoc a rămas fidel (1:8). În cele din urmă Solomon l-a înlăturat pe Abiatar din marea preoție pentru că era vrednic de moarte deoarece conspirase împotriva lui și „pentru a împlini cuvântul lui Yahve cu privire la casa lui Eli în Șilo“ (1 Împ. 2:27).