2 Samuel - Capitolul 3

Să urmărim și în acest capitol paralela dintre Eli și Samuel. Cel dintâi continuă calea descendentă, iar cel de-al doilea crește până ce tot Israelul a ajuns să știe că Yahve l-a pus profet.

În versetul 1 Samuel este caracterizat în acelașii mod ca la începutul carierei sale: „băiatul Samuel slujea lui Yahve înaintea lui Eli“ (v. 2:11). Nu se spune despre o trecere treptată, ci aici Duhul lui Dumnezeu pune o nouă bază pentru ceea ce va urma.

În capitolul 2 slujirea lui Samuel a avut consecința că lui i-au fost încredințate unele atribuții ale preoției care avea să-i fie luată lui Eli. Într-o perioadă de faliment funcțiile casei lui Dumnezeu nu sunt atât de clar definite ca în timpurile de prosperitate. Așa este și azi în biserică; când toate mădularele lui Hristos nu-și mai îndeplinesc funcțiile care le-au fost încredințate, Domnul dă deseori unei singure persoane ceea ce în mod normal ar fi împărțit la mai mulți. Nu vorbesc nicidecum despre principiul clerical, care pretinde a acumula într-un singur om daruri dobândite prin studii și confirmate prin examene.

În acest capitol slujirea lui Samuel îl conduce la profeție. Prin slujire el dobândește o poziție bună (v. 1 Tim. 3:13). Dacă facem ca Samuel, care nu ieșea din sanctuar, Dumnezeu ne va încredința și alte slujbe. Atunci când, ca Samuel, cineva îi slujește lui Yahve din tinerețe și când crește în prezența Lui, acea persoană poate fi folosită bine în favoare poporului Său.

Dar, în dezvoltarea spirituală a lui Samuel, mai erau necesare două lucruri fără de care nu putea da o mărturie publică: „Samuel nu-L cunoştea încă pe Yahve şi nici cuvântul lui Yahve nu i se descoperise “ (v. 7). Aici este vorba de a-L cunoaște pe Domnul în mod personal, pentru că Samuel Îi aparținea, Îi slujea și I se închina din copilărie, dar încă nu avusese o întâlnire cu Yahve față-n-față. În carierea noastră creștină se poate întâmpla să ne bucurăm de lucrarea împlinită la cruce în favoarea noastră fără să-L cunoaștem însă pe Domnul în mod personal. A cunoaște mântuirea este ceva deosebit de a-L cunoaște pe Autorul mântuirii. Și cine nu-L cunoaște pe Hristos în mod personal nu poate da o mărturie puternică. Secretul care făcea din corinteni o scrisoare a lui Hristos, cunoscută și citită de toți oamenii, era contemplarea gloriei Domnului, cu fața descoperită.

Cuvântul lui Yahve nu i se descoperise încă. În perioadele de faliment, deseori revelarea gândurilor lui Dumnezeu este împiedicată de vrăjmaș. „Și cuvântul lui Yahve era rar în zilele acelea; viziunea nu era răspândită“ (v. 1). Dar, chiar dacă era împiedicat, Cuvântul nu putea fi oprit deoarece harul se îngrijește de cele necesare în orice epocă și este o mângâiere că deseori în zilele celui mai sumbru declin Dumnezeu dă lumini noi pentru a-i conduce și a-i încuraja pe ai Săi. Într-un timp când viziunea nu era rspândită, Dumnezeu l-a ridicat pe primul profet propriu-zis în Israel. Din cauza infidelității preoției, mijloacele stabilite de Dumnezeu ca normale pentru ca omul să se apropie de el dispăruseră, dar harul lui Dumnezeu nu lasă poporul Său fără ajutor și fără vreun mijloc de a comunica cu El. El l-a dat pe Samuel, adică profeția prin care, în harul suveran, El se apropie de om și îi face cunoscută prezența Lui. Samuel este primul din succesiunea lungă a profeților care au transmis cuvântul lui Dumnezeu unui popor care, în absența lor, din cauza infidelității, ar fi rămas fără resurse (v. Fapte. 3:24, 2 Cron. 35:18, Ier. 15:1).

Dumnezeu i Se revelează personal lui Samuel și face din el depozitarul cuvântului Său. Acel tânăr a fost ridicat la demnitatea de prieten al lui Dumnezeu și, cum făcuse cu un om cu experiența credinței, care era Avraam, nici lui Samuel nu i-a ascuns nimic din ceea ce avea să facă. Până în acel moment învățătura primită de la Eli îl lumina pe Samuel cum să intre în legătură cu Dumnezeu (v. 9), dar după aceea el a fost în legătură directă cu Yahve, care i-a încredințat secretele Sale. Samuel s-a dovedit fidel în ceea ce privește acel depozit, cum avea să fie Pavel față de Efeseni (Fapte. 2:20) și nu i-a ascuns lui eli nimic din lucrurile care îi erau de folos. Sărmanul Eli! a fost dat laoparte și a ajuns să primească din gura unui băiat cuvintele lui Dumnezeu. Ce umilință trebuie că a fost pentru acel bătrân a cărui cale cobora în timp ce calea aceluia pe care-l educase el se înălța acolo unde acel mare preot nu ajunsese niciodată!

În capitolul 1, lui Eli îi lipsea discernământul spiritual, în capitolul 2 îi lipsea curajul moral pentru a se separa de rău, iar aici ochii îi sunt tulburi și nu mai poate vedea deși lumina lui Dumnezeu „nu era stinsă încă“, imagine izbitoare a stării lui morale. Și nu numai atât, ci acest conducător al celor simpli s-a dovedit încet la a înțelege: abia a treia oară „a înțeles că Yahve îl chema pe băiat“. Da, ajunsese încet la ascultare. Samuel era numai neștiutor, ceea ce este de o mie de ori mai bine. Când este evlavie, Dumnezeu vine cu remediul pentru ignoranță. Dacă cel nou-născut dorește „mult laptele spiritual curat“, acesta nu i se refuză. Aici, pe pământ, cunoaștem numai în parte, dar ceea ce nu cunoaștem nu reprezintă responsabilitatea noastră, ci să creștem: „ca prin el să creșteți“ (v. 1 Pet. 2:3). responsabilitatea noastră este deci să căutăm hrana spirituală.

Mai vedem aici o caracteristică a slăbiciunii spirituale a lui Eli care nu a fost menționată în primele două capitole: „pentru nelegiuirea pe care a ştiut-o: pentru că fiii săi au adus blestem asupra lor, şi el nu i-a împiedicat“ (v. 13). Eli cunoștea răul, dar avea autoritatea pentru a-l reprima la fiii săi, autoritate pe care el nu a folosit-o. La ce-i mai folosea autoritatea care îi fusese încredințată de Dumnezeu? De câte ori nu se întâmplă ca slăbiciunea spirituală a capului familiei să provină din lașitatea manifestată când este cazul să mențină ordinea și disciplina în locul unde trebuie să se exercite autoritatea lui? Aceasta este o mare sursă de ruină. Fără-ndoială, ca și Lot, Eli „își chinuia sufletul“ (v. 2 Pet. 2:7-8), dar, tot ca și acesta, el a arătat că uitase ceea ce se cuvine față de sfințenia lui Yahve.

Samuel era sfânt în toată purtarea lui. Dumnezeu i-a încredințat o revelație, iar el a administrat cu fidelitate ceea ce îi fusese încredințat: acesta este mijlocul pentru a primi o nouă revelație. Și ni se spune că Samuel creștea, creștea mereu (2:21, 26; 3:19). Dezvoltarea lui spirituală urma o cale ascendentă. „Și Yahve era cu el şi n-a lăsat să cadă la pământ nici unul din cuvintele Sale“. Astfel, orice cuvânt al lui Samuel era păzit de Acela care îl sprijinea. Samuel era astfel organul folosit de Dumnezeu pentru a Se exprima și vorbea cuvintele Lui deoarece Dumnezeu era cu el pentru a-l păzi. El a căpătat renumele de profet în tot Israelul. O revelație atrage alta: Yahve a continuat să i se arate la Șilo și să I se descopere prin cuvântul Său (v. 21). Așa creștea Samuel în cunoașterea personală a Domnului și în cea a cuvântului Său revelat.

Cât despre bătrânul Eli, ce consolare este să vedem că, la sfârșitul acestui capitol, s-a supus cu smerenie judecății pe care o merita. „Este Yahve: să facă ce este bun în ochii Săi“ (v. 18). Voia lui Dumnezeu este bună și sufletul lui se pleacă înaintea ei. Fie ca Dumnezeu să ne dea duhul de supunere arătat de Eli când a fost sub disciplina Lui, să avem smerenia care precede ridicarea și o inimă zdrobită care nu se împotrivește voii lui Dumnezeu, ci o acceptă cu toate consecințele pentru că este „voia lui Dumnezeu, cea bună, plăcută și desăvârșită“.