1 Samuel 2:12-36

Ceea ce urmează în acest capitol ne prezintă falimentul preoției. „Fiii lui Eli erau oameni ai lui Belial“ – cuvinte grozave mai ales când era vorba despre cei care în Israel erau cei mai apropiați de Dumnezeu. Păcatul acestor oameni avea două caracteristici: ei nesocoteau drepturile celor care veneau să se închine lui Yahve luând din partea care le revenea lor (v. 13-14) și nesocoteau și drepturile lui Yahve punând mâna pângăritoare pe partea care era a Lui, luând ei înaintea Lui, neacordând întâietate lui Dumnezeu (v. 15-16). Ei se îngrășau din jertfele aduse lui Yahve și făceau ca acele jertfe să fie de disprețuit înaintea oamenilor.

Nu sunt oare acestea principiile oricărui fel de cler, fie el păgân, iudaic sau creștin? Faptele sunt, fără-ndoială, după caz, mai mult sau mai puțin scandaloase și urâcioase, dar așa sunt, în fond, principiile oricărei clase de oameni care își arogă autoritatea asupra altor oameni sau privilegii față de ei în domeniul religiei (v. Mat. 24:48-49). Ei pretind a avea drepturi asupra credincioșilor de rând și profită de pe urma lor și până și un rob al preotului are pentru ei mai multă autoritate decât un închinător. Ei uzurpă, într-o măsură mai mare sau mai mică, prerogativele lui Dumnezeu și Îl fac să fie disprețuit pentru ca ei să fie onorați în locul Lui¹. Fiii lui Eli nu-L cunoșteau pe Yahve (v. 12); „teama de Dumnezeu nu era înaintea ochilor lor“. Fără această teamă omul nu urăște răul. Este oare de mirare că cea mai grozavă corupție se manifesta la ei (v. 22)?

În mijlocul acestui faliment, s-a putut măcar menține marea preoție? Vai, nu! Eli, cel evlavios, nu avea discernământ spiritual. Dar, cu toate acestea el era capabil să-l învețe pe tânărul Samuel gândurile și căile lui Dumnezeu. Și nu numai atât, ci el judeca corect răul și inima lui sângera văzând viața destrăbălată a fiilor săi și el nu le ascundea acest fapt. Fără-ndoială, nimeni nu-și exprimase mai clar dezaprobarea decât tatăl lor. „Pentru ce faceţi lucruri ca acestea? Pentru că aud de faptele voastre rele de la tot poporul acesta. Nu, fiii mei, pentru că ştirea pe care o aud nu este bună; voi faceţi pe poporul lui Yahve să calce legea. Dacă un om păcătuieşte împotriva altui om, Dumnezeu îl va judeca; dar, dacă un om păcătuieşte împotriva Domnului, cine se va ruga pentru el?“

Ce îi lipsea acestui om al lui Dumnezeu? Iată ce: el judeca răul dar nu se separa de el. Este trist să constatăm că așa fac majoritatea copiilor lui Dumnezeu în creștinătate. Legăturile lor, relațiile lor, afecțiunile lor și obiceiurile lor la care țin mai mult decât la gloria Domnului îi împiedică să recunoască faptul că ei sunt solidari cu răul pe care îl judecă, dar de care ei nu se separă.

Aceasta este ceea ce i-a spus lui Eli omul lui Dumnezeu. Acesta din urmă nu participa personal în vreun fel la purtarea neevlavioasă a fiilor săi, dar, cu toate acestea, lui ăi sunt adresate cuvintele: „Pentru ce călcaţi voi în picioare jertfa Mea şi darul Meu, pe care l-am poruncit să fie în locuinţa Mea? Şi onorezi tu pe fiii tăi mai mult decât pe Mine?“ (v. 29) Cât de nenorocit este Eli! Cu toate că era evlavios erau niște oameni – fii săi – pe care, prin purtarea lui, îi onora mai mult decât pe Yahve. Dumnezeu avusese răbdare față de el, dar acum urma să culeagă roadele amare ale absenței sfințeniei în umblarea lui, deoarece sfințenia nu este altceva decât despărțirea de rău pentru a-I sluji lui Dumnezeu. Casa lui Eli, descendent al lui Itamar, urma să fie nimicită. În starea în care ajunsese, ea nu putea să meargă înaintea lui Dumnezeu totdeauna. „Pe cei care Mă onorează îi voi onora, şi cei care Mă dispreţuiesc vor fi puţin preţuiţi“ (v. 30). Acel om drept, Eli, Îl disprețuia el pe Yahve? Da, pentru că „nici un servitorh nu poate slujii la doi stăpâni; pentru că, sau îl va urî pe unul şi-l va iubi pe celălalt, sau se va alipi de unul şi-l va dispreţui pe celălalt“ (Luca 16:13). Așa că o judecată grozavă este pronunțată asupra casei lui Eli (v. 31-34). Dar Dumnezeu nu rămâne la judecată ci se folosește de aceasta pentru a întemeia o preoție definitivă înaintea Lui. El a încredințat preoția descendenților lui Eleazar: „Îmi voi ridica un preot credincios, care va face potrivit cu ce este în inima Mea şi în sufletul Meu; şi îi voi zidi o casă trainică şi va umbla înaintea unsului Meu în toate zilele“ (v. 35). Odată cu stabilirea unei preoții după inima Lui, Yahve face cunoscută schimbarea de dispensațiune care avea să urmeze, dar, profetic, aceea depășește cu mult preoția fiilor lui Eleazar sub David și Solomon. Unsul este Hristos și, cât timp El va fi sus ca împărat și preot după rânduiala lui Melhisedec, pe pământ, în perioada mileniului, va fi o preoție credincioasă, din familia lui Țadoc, ale cărei funcții vor fi acelea de a-l glorifica pe împăratul ales, omul de la dreapta lui Dumnezeu (v. Ezec. 44:13-15).

Fie ca exemplul lui Eli să ne fie de folos. Trăim zile caracterizate de oarece activitate în slujire. Această activitate se impune deseori înaintea noastră și a altora deoarece dă impresia că este dintr-un mare zel pentru Domnul și lucrarea Lui. Ea poate fi însoțită și de daruri remarcabile, însă darurile și activitatea nu au valoare dacă nu există un caracter moral corespunzător. Acest caracter moral, în mod jalnic, îi lipsea lui Eli. Și fără un asemenea caracter nimeni nu poate sluji cu adevărat lui Dumnezeu.

Samuel este într-un contrast izbitor cu starea lucrurilor din jur, La el noi putem urmări dezvoltarea neîntreruptă a unei vieți de sfințenie chiar dacă se văr mai multe slăbiciuni, deoarece perfecțiunea este numai în Hristos.

Când era numai un copil mic, în cap, 1:28, se spune despre el că „s-a închinat acolo înaintea lui Yahve“. Așa trebuie să-și ia locul de adorator orice nou-născut în Hristos. În cap. 2:22, al doilea act: „copilul slujea lui Yahve înaintea preotului Eli“. Această atitudine va caracteriza întreaga viață a lui Samuel, dar aici el este sub îndrumarea lui Eli, de care avea nevoie fiind foarte tânăr: trebuia întâi să învețe pentru a putea apoi să îi învețe pe alții.

În al treilea act (v. 18), Samuel slujește nu înaintea lui Eli, ci mai direct, „înaintea lui Yahve, ca băiat, încins cu un efod de in“, adică având un caracter de preot, efodul de in fiind prin excelență un veșmânt preoțesc (22:19). Cum preoția era falimentară, Yahve l-a îmbrăcat pe acest tânăr levit pentru o slujbă – ca să zicem așa – interimară. Așa avea să fie mai târziu și cu David, care a purtat efodul înaintea chivotului (v. 2 Sam. 6:14). La creștini este cu totul altfel, ei fiind în mod definitiv împărați și preoți înaintea lui Dumnezeu Tatăl.

În al patrulea act (v. 21)m „băiatul Samuel creștea înaintea lui Yahve“. Aici ese vorba despre intimitatea cu Dumnezeu. Fără care slujirea nu poate fi eficace.

În al cincilea act (v. 26), „băiatul Samuel creştea mereu, fiind plăcut şi lui Yahve şi oamenilor“. Aș numi aceasta intimitatea favorii. Relațiile de afecțiune între Samuel și Dumnezeu îl conduceau pe o cale care atrăgea atenția oamenilor într-un mod plăcut. Apropierea de Dumnezeu se reflecta pe fața tânărului. Aceasta ni se spune și despre Ioan Botezătorul (Luca 1:80) și, în mod mult mai întemeiat, despre Isus: „Isus creştea în înţelepciune şi în statură şi în har înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor“ (Luca 2:52). Toată puterea mărturiei noastre creștine depinde de o viață trăită în secret în prezența Domnului.

1 Așa era situația, în cel mai înalt grad, cu fiii cei răi ai lui Eli