1 Samuel 14

Acest capitol este într-un contrast absolut cu cel dinainte. La Saul am văzut nebunia și slăbiciunea cărnii, iar la Ionatan vom vedea înțelepciunea și puterea credinței.

Cariera lui Ionatan a început cu o victorie (v. 13:2-3) când era asociat sistemului militar al lui Saul. O mie de oameni erau cu el și două mii cu tatăl lui. Ionatan a fost învingător, dar, în loc ca victoria lui să fie spre gloria lui Yahve, de ea a profitat Saul. Așa este întotdeauna când ne asociem cu lumea religioasă; cei religioși își atribuie rezultatele luptei noastre, astfel încât victoria credinței este anulată și lupta trebuie să reînceapă.

Lupta reîncepe în cap. 14, dar prima experiență a lui Ionatan nu a fost fără folos. El i-a spus celui care-i purta armele: „Hai să trecem la straja filistenilor care este de cealaltă parte. Dar n-a spus tatălui său,“ deoarece credința nu așteaptă nici un ajutor dinspre lume. Prin acțiunile sale individuale, credința se separă de lumea politică și religioasă – de cea religioasă pentru că preotul, chivotul, efodul și altarul erau alături de Saul. Dar credința are secretul lui Dumnezeu, pe care nu-l posedă nici Saul, nici preotul, nici poporul. Ionatan a ținut acel secret pentru sine deoarece nu putea să depindă de nici un om. Pe de altă parte, în gândurile și acțiunile lui, el se asociază cu Israel. Saul i-a chemat pe „evrei“ (13:3), dar Ionatan a spus: „Yahve i-a dat în mâna lui Israel“ (v. 12). În acest capitol Ionatan face un mare progres. El are toată încrederea în Dumnezeu și nici un pic de încredere în el însuși. Este o credință mare, dar secretul ei stă în separarea individuală.

Stâncile Boțeț și Sene, care își înălțau vârfurile de netrecut față-n-față cu Micmaș și Gheba sunt ca nimic înaintea credinței. Aceasta are o imagine clară asupra caracterului acestei lumi: „Hai să trecem la straja acestor necircumcişi“ (v. 6) și are o vedere la fel de clară cu privire la Dumnezeu, care este Mântuitorul: „pe Yahve nimic nu-L împiedică să salveze prin mulţi sau prin puţini“.

Ionatan a acționat contrar oricărei înțelepciuni lumești; a așteptat să primească îndrumări de la Domnul și nu a fost deloc nesigur, știind că, pe calea credinței, se poate să fim chemați să înaintăm sau să stăm liniștiți: „Dacă ne vor vorbi aşa: «Staţi, până vom veni noi la voi!», atunci vom sta în locul nostru şi nu ne vom sui la ei. Iar dacă vor zice aşa: «Suiţi-vă la noi!», atunci ne vom sui, pentru că Yahve i-a dat în mâna noastră. Şi acesta ne va fi semnul“ (v. 9-10).

Ionatan luptă fără armele omenești deoarece era nevoit ca, urcând în fața filistenilor, să se cațere folosind și mâinile și picioarele (v. 13). Și așa a câștigat victoria lui Dumnezeu.

Cât despre Saul, aparent nu îi lipsea nimic, dar, în realitate, nimic din ce acea nu îl ajuta pentru că Dumnezeu nu era cu el. Preoția care părea să îl susțină fusese judecată mai înainte (v. 2:31; 3:13), iar el fusese lepădat ca împărat. Acea armata, dare acele forțe se risipeau la apropierea filistenilor (13:8), dovedind astfel slăbiciune.

Ionatan era conștient de judecata pe care o merita poporul. „Poate,“ i-a spus el slujitorului său „că Yahve va lucra pentru noi“, dar atunci când a adăugat: „Nimic nu-L împiedică să salveze“, el arată cu privire la judecată că el cunoaște puterea și bunătatea lui Dumnezeu.

Să nu-l uităm pe tovarășul lui Ionatan, a cărui credință se alătură celei a conducătorului său, a cărui afecțiune pentru Yahve și pentru poporul Său o cunoaște. Nu sunt frumoase aceste cuvinte: „Fă tot ce este în inima ta, mergi unde vrei; iată-mă, sunt cu tine, după inima ta“ (v.7).

Credința nu recurge la prefăcătorie și nu se teme să se arate, să-și actualizeze planurile. „Iată, vom trece la oamenii aceia şi ne vom arăta lor“. Fiind de o îndrăzneală care în ochii lumii ar părea pură nesăbuință, Ionatan se dezice de o cale a voinței proprii și caută un semn al voii lui Dumnezeu. „Acesta ne va fi semnul“ (v. 10).

Cum ar fi putut oare filistenii să nu fie orbi când era vorba de a percepe adevăratele caracteristici ale oamenilor credinței? „Iată,“ spuneau ei, „evreii ies din găurile unde s-au ascuns“. Credincioșii sunt pentru lume de disprețuit și subiect de batjocură.

Ionatan a urcat deci fără armele sale, el gândind numai la faptul că era reprezentantul adevăratului Israel înaintea lumii (v. 12). Armele pe care slujitorul lui le purta mergând înaintea lui nu au avut alt rol decât acela de a afirma victoria lui Yahve. Spaima de care sunt cuprinși vrăjmașii este rezultatul acestei victorii, aparent asupra a douăzeci de oameni, dar, în realitate, asupra întregului popor. Deseori este așa: nu avem decât să ne angajăm în bătălia care ne stă înainte, fie că este un singur inamic, fie că sunt o mie, nu contează, iar Dumnezeu este Acela care conduce și rezultatele vor depăși orice ar putea spera sau și-ar putea imagina vreun om. „Străjerii lui Saul din Ghibea lui Beniamin s-au uitat şi, iată, mulţimea se împrăştia şi se risipea în toate părţile și se ucideau unii pe alții“ (v. 16).

Față de acest fenomen extraordinar, Saul, deși nu avea credință, s-a gândit să-L întrebe pe Yahve (v. 17-19), dar a renunțat văzând că zarva creștea. Sărmanul Saul! El I-a adus jertfă lui Yahve când ar fi trebuit să-l aștepte pe profet pentru aceasta (13:9), iar apoi a considerat inutil să-L întrebe sau să-L caute, când victoria era la ușa lui. Într-adevăr, cu toate aparențele, la el nu era nici o sclipire a credinței. Și, în timp ce victoria lui Ionatan i-a strâns pe cei risipiți din Israel (v. 21), despărțindu-i de lumea care îi înrobise pentru a-i transforma în soldați pentru cauza lui Dumnezeu, în timp ce inimile temătoare au fost încurajate pentru a-l urmări pe inamic (v. 22), împăratul lor, căruia îi lipseau până și elementele religiei, nu a putut face altceva decât să dea o poruncă carnală, care l-a lipsit pe poporul lui Dumnezeu de o bună parte din puterea pe care ar fi putut-o dobândi. Rânduielile lumii îi slăbesc în mod necesar pe cei care se supun lor deoarece ele au întotdeauna un caracter legal: „Blestemat să fie omul care va mânca pâine până diseară şi până mă voi răzbuna pe vrăjmaşii mei“ (v. 24). „Blestemat fie…“ – nu este aceasta în felul legii? „Până mă voi răzbuna“ – nu este aceasta expresia omului carnal? Ce contrast față de Ionatan, care nu vede în victorie altceva decât mântuirea lui Yahve pentru poporul Său!

Rezultatul credinței lui Ionatan a fost că Yhave a dat mântuire și a lucrat o mare eliberare în Israel (v. 45), pe când rezultatul poruncii lui Saul a fost că poporul a ajuns să fie doborât de oboseală (v. 24, 28, 31). Porunca dată prin carne nu a întârziat să-și arate consecințele: postul și oboseala care au fost impuse poporului l-au făcut să calce primele principii ale cuvântului lui Dumnezeu tăind oi și vite pe pământ și mâncând cu sânge (v. 32). Saul nu a vrut ca lucrurile să meargă atât de departe și ca Israel să calce porunca divină. „V-ați purtat cu necredincioșie,“ a spus el (v. 33), „nu păcătuiţi împotriva lui Yahve, mâncând cu sânge“ (v. 34).  Dar mai putea el să atenueze și să remedieze răul pe care el îl provocase? Apoi, tocmai pe locul acelei profanări Saul și-a zidit primul lui altar închinat lui Yahve (v. 35), alegând pentru închinare locul unde Domnul fusese dezonorat.

Ionatan nu auzise jurământul la care Saul obligase poporul; credința este la fel de străină față de poruncile carnale ca și față de orice sistem religios al lumii și ea continuă să lucreze în libertatea Duhului, profitând de ceea ce Dumnezeu îi dă spre încurajare; ea bea din pârâu pe cale (Ps. 110).

Cum se putea ca Ionatan, care a primit ajutorul pe care Dumnezeu îl pregătise pentru cei obosiți de luptă, să nu condamne ceea ce paraliza poporul, acea poruncă nefastă, chiar dacă ea ieșise din gura tatălui său? „Tatăl meu a tulburat țara!“ Da, intervenția cărnii aduce doar tulburare și împiedică victoria.

Saul a început prin a porunci să fie urmăriți filistenii și noaptea pentru a-i nimici complet. Preoția, care anterior își retrăsese mâna (v. 19), a avut totuși curajul să dea îndemnul: „Să ne apropiem aici de Dumnezeu“ (v. 36). Saul L-a întrebat pe Yahve, care nu i-a răspuns. Dumnezeu a îngăduit ca, în această aventură, toți să sufere deplin consecințele și a condus lucrurile spre umilirea completă a lui Saul. El a cerut „un sorț desăvârșit“ (v. 41) și l-a primit, dar răspunsul a condamnat tot ce făcuse împăratul. Saul nu a văzut în aceea decât condamnarea lui Ionatan! Așa interpretează carnea Cuvântul lui Dumnezeu. Dar Yahve l-a păzit pe slujitorul Său, în timp ce împăratul carnal a fost judecat. Poporul l-a scăpat pe Ionatan pentru că a recunoscut că el lucrase cu Dumnezeu (v. 44-46).

Omul carnal este capabil de oarece eroism pentru a-și menține religia și rânduielile pe care el însuși și le-a dat. Se poate să îl vedem, ca aici, necruțându-i nici pe cei mai apropiați de el, dar, în fond, nu este decât un efort al lui Satan pentru a-i nimici pe slujitorii lui Dumnezeu. Dumnezeu veghează ca ai Săi să fie salvați făcând ca tocmai adunarea lui Israel să dea mărturie pentru ei, afirmându-și autoritatea împotriva pretențiilor cărnii.

Cu toate acestea, Dumnezeu a lucrat în continuare prin intermediul lui Saul, potrivit promisiunii pe care o făcuse (9:16) și aceasta nu l-a împiedicat pe Saul să continue să se bizuie pe carne pentru a-i bate pe filisteni: „Când vedea Saul pe vreun bărbat tare sau viteaz, îl lua la sine“.

Întregul capitol ne învață faptul că, departe de a se ajuta una pe alta, carnea și credința nu pot decât să fie în opoziție una cu cealaltă.