1 Samuel 13:6-22

　　Situaţia nu putea fi mai critică. Filistenii se strâng „ca nisipul care este pe ţărmul mării“ (v. 5); ocupă locurile întărite şi trimit cete care jefuiesc ţara (v. 17). În faţa lor, în Israel, scapă cine poate. Câteva sute de oameni, tremurând de frică, îl urmează încă pe Saul; însă n-au nici măcar arme cu care să se apere, deoarece poporul depindea de vrăjmaş, care le confecţiona uneltele de fier. De partea sa, împăratul Saul este neliniştit. Samuel, carei spusese că-l va întâlni la Ghilgal (10.8), întârzie să vină, deşi ziua fixată sosise (v. 8). În timpul acesta, poporul descurajat îl părăseşte şi se răspândeşte; numărul luptătorilor se micşorează. Împăratul îşi pierde răbdarea. Nu mai vine Samuel? Nu-i nimic! Va oferi el însuşi arderea-de-tot. Dar această faptă nelegiuită încă nu se sfârşise când a sosit profetul. „Ce ai făcut?“ (v.11), strigă el consternat. Saul caută în zadar să se justifice. „Ai lucrat nebuneşte“ (v.13), răspunde Samuel. Şi îi face cunoscut hotărârea Domnului: Saul nu va întemeia o dinastie: fiul său nu-i va succeda la tron. Nerăbdarea, cum ne-o cunoaştem prea bine, este pornirea cărnii care nu poate să suporte aşteptarea. Credinţa, pe de altă parte, este răbdătoare; ea aşteaptă până la sfârşit momentul lui Dumnezeu (Iacov 1.4).