1 Samuel 12

Prin reînnoirea împărăției s-a încheiat cariera lui Samuel ca judecător. Capitolul 12 este, ca să spunem așa, testamentul întregii activități pe care a desfășurat-o în calitate de conducător al lui Israel. „Iată, am ascultat,“ spune el, „de glasul vostru în tot ce mi-aţi zis şi am pus un împărat peste voi.Şi acum, iată, împăratul merge înaintea voastră; şi eu am îmbătrânit şi am încărunţit şi, iată, fiii mei sunt cu voi, şi eu am umblat înaintea voastră din tinereţea mea până în ziua aceasta“ (v. 1-2). Samuel nu a fost duplicitar în căile lui, iar ascultând de popor nu a făcut altceva decât să urmeze porunca lui Yahve; de aceea el a putut spune mai departe: „Yahve a pus un împărat peste voi“ (v. 13). Aici se vede modul dezinteresat în care se poartă un om care este în comuniune cu Dumnezeu; el uitase nedreptățile bătrânilor și ale poporului față de el și a eliberat, fără murmur, funcțiile oficiale pe care le avusese pentru a le transmite unui împărat, care, sub aspect moral, nu era mai valoros decât el. El a spus: „Fiii mei sunt cu voi,“ punându-i la locul lor pe aceia pe care el însuși îi pusese în mod necuvenit în funcții. Acea faptă a lui, aparent atât de normală, adusese asupra lui disciplina din partea lui Dumnezeu, iar el aș spune că a judecat corect acea faptă prin aceste două mici cuvinte „cu voi“. Fiii lui fuseseră judecători falși, pe când el, judecătorul cel adevărat, umblase înaintea poporului. De atunci înainte împăratul avea să umble înaintea lor.

Ultimul dintre judecători și-a prezentat evaluarea asupra purtării poporului și a căilor lui Yahve față de el. „Şi acum veniţi să mă judec cu voi înaintea lui Yahve pentru toate faptele drepte ale lui Yahve, pe care vi le-a făcut El, vouă şi părinţilor voştri“ (v. 7). Dar numai un om căruia nu i se putea reproșa nimic putea vorbi așa și acest fapt are o mare importanță practică pentru noi: nu putem avea nici o autoritate față de poporul lui Dumenzeu dacă faptele noastre nu corespund cuvintelor noastre. Și nu este vorba numai de autoritatea morală pe care o conferă faptele ci și nu putem atinge conștiințele fără a avea această autoritate.

Poporul a fost nevoit să mărturisească înaintea lui Samuel că el niciodată în viață nu a avut ceva pentru care să i se poată aduce reproșuri sau să poată fi criticat. Ca mai târziu apostolul Pavel, el s-a prezentat înaintea conștiinței poporului lui Dumnezeu, iar autoritatea lui morală era de o mie de ori mai importantă decât autoritatea oficială. Saul avea autoritatea oficială, dar aceasta nu face ca el să nu poată fi mustrat, chiar dacă acea autoritate îi fusese încredințată de Dumnezeu.

„Yahve a rânduit pe Moise și pe Aaron“ (v. 6). Samuel a uitat acest lucru pentru un timp, punându-i el însuși în slujbă pe fiii săi și fiind nevoit apoi să plătească prețul. De fapt, în biserică, este necesar să remarcăm, nu există o autoritate oficială ci daruri necesare care rămân ți ân prezent, în pofida ruinei, după cum mai există și o autoritate morală întemeiată pe sfințenia practică a persoanei care o exercită.

Discursul lui Samuel (v. 16-17) pornește de la eliberarea din Egipt prin care ei au fost aduși în Canaan, pentru că de aceea intervenise Dumnezeu cu putere în favoarea lor. Dar în Canaan ei L-au uitat pe Dumnezeu și, în loc să-I slujească Lui, ei s-au prosternat înaintea idolilor. Sub asuprirea vrăjmașilor, ei au strigat către Yahve, care i-a eliberat prin intermediul judecătorilor trimiși de El începând de la Ierubbaal până la Samuel, făcându-i să locuiască în siguranță (v. 11).

Dar iată că atunci când i-a amenințat Nahaș amonitul, ei i-au spus lui Samuel: „«Nu, ci să stăpânească un împărat peste noi!» Când Yahve, Dumnezeul vostru era împăratul vostru“ (v. 12).

Duhul dezvăluie motivele pentru care ei ceruseră un împărat. De fapt nu era din cauza a ceea ce îi spuseseră lui Samuel în cap. 8:5: „Iată, tu ești bătrân și fiii tăi nu umblă pe căile tale“. Deseori omul dă această nuanță motivelor sale înaintea oamenilor, dar el nu poate să-și ascundă adevăratele motive de Dumnezeu, nici de profetul Său. În inima lui Israel era teama de Nahaș asociată cu o lipsă de credință și de încredere în Dumnezeu. Yahve era împăratul lor, dar ei preferau ajutorul unui împărat cum aveau națiunile și siguranța pe care le-o putea da el în loc să fie acoperiți de aripile lui Yahve, la umbra cărora s-ar fi cuvenit să se refugieze scoțând strigăte de bucurie.

Dar Dumnezeu a arătat condescendență față de cererea lor, așa că istoria responsabilității lor a continuat sub un alt regim: „Yahve a pus un împărat peste voi“ (v. 13). Avea oare să se schimbe inima lui Israel sub această nouă economie? Ceea ce a urmat a arătat că nu, Pentru moment a fost necesar să îi convingă că „că este mare răul pe care l-au făcut în ochii lui Yahve, cerând un împărat“ (v. 17). Samuel le-a dat semnul prin tunetele și ploaia venite într-o perioadă în care nu erau obișnuite, dar, în același timp, el a strigat și a mijlocit pentru ei. Nicicând în întreaga lui carieră acest om al lui rugăciunii nu a slăbit în a aduce cereri.

Conștiința poporului a fost din nou atinsă și de astă dată, ca de atâtea ori mai înainte – cum arată frumoasa mișcare de la Mițpa din cap, 7. Ei i-au spus lui Samuel: „Roagă-te lui Yahve Dumnezeului tău pentru robii tăi, ca să nu murim; pentru că la toate păcatele noastre am mai adăugat şi răul acesta de a cere un împărat pentru noi“ (v. 19). Mijlocirea omului lui Dumnezeu este singura resursă, dar răul comis a continuat să existe. Căile divine nu prevăd umplerea crăpăturilor din zid pentru a da un aspect frumos unei case în ruină. Le mai rămânea un lucru care este și resursa noastră în împrejurările în care trăim noi: este posibil ca și în mijlocul ruinei să umblii într-un mod care îl glorifică pe Dumnezeu. „Nu vă temeți!“ a spus Samuel poporului. „În adevăr, voi aţi făcut tot răul acesta, numai nu vă abateţi de la a-L urma pe Yahve şi slujiţi lui Yahve cu toată inima voastră“ (v. 20). Dacă există suflete care astăzi nu au alte scopuri decât acela de a-L onora pe Dumnezeu și de a-I sluji, calea lor va fi adevărată lumină în întunericul din jur. Aceste suflete vor găsi în orice timp trei resurse pe care falimentul nu le va face să scadă: „Pentru că Yahve nu va lepăda pe poporul Său, pentru Numele Său cel mare; pentru că lui Yahve I-a plăcut să vă facă poporul Său. Cât despre mine, departe de mine să păcătuiesc împotriva lui Yahve, încetând să mă rog pentru voi! Şi vă voi învăţa calea cea bună şi dreaptă“ (v. 22-23).

Aceste trei lucruri sunt trei stâlpi ai vieții creștine. Falimentul nu schimbă cu nimic harul lui Dumnezeu, care rămâne siguranța noastră pentru totdeauna. Mijlocirea lui Hristos, pentru care cea a lui Samuel este doar o palidă imagine, este capabilă să ne conducă prin toate dificultățile. În fine, Cuvântul, pe care profetul îl aducea poporului, ne învață „ca, după ce am tăgăduit neevlavia şi poftele lumeşti, să trăim cu cumpătare şi cu dreptate şi cu evlavie în veacul prezent“ (Tit 2.12).

În încheiere, Samuel spune poporului: „numai temeţi-vă de Yahve şi slujiţi-I în adevăr, cu toată inima voastră, pentru că vedeţi ce lucruri mari a făcut cu voi“ (v. 24). Să nu uităm că cunoașterea mântuirii celei mari este singurul mijloc de a avea acea temere după voia Lui și pentru a-I sluji așa cum dorește El. Să ne amintim că cunoașterea harului lui Dumnezeu nu scade sub nici o formă responsabilitatea poporului Său. „Dacă veţi face rău, veţi pieri şi voi şi împăratul vostru“.