1 Samuel 10

Samuel l-a uns pe Saul ca prinț peste moștenirea lui Dumnezeu și i-a prezis semnele care trebuiau să se întâmple pe drum în legătură cu ungerea sa ca împărat. Aceste semne aveau o mare importanță: tot viitorul lui Saul depindea de modul în care le înțelegea el, Lui îi revenea să mediteze l ele; sensul lor scapă unei inimi fără inteligență și fără discernământ spiritual și, sub acest aspect, acest pasaj reprezintă o piatră de încercare pentru starea noastră. De remarcat faptul că, în această scenă, Saul nu este lăsat de capul lui, ceea ce îl face să nu aibă nici o scuză. Samuel i-a spus: „Dumnezeu este cu tine“ (v. 7), iar mai târziu: „Duhul lui Dumnezeu a venit peste el“ (v. 10).

Semnele care i-au fost date lui Saul sunt în număr de trei și ele se succed într-o ordine stabilită de Dumnezeu.

Întâi este vorba de mormântul Rahelei, la hotarul lui Beniamin. Beniamin, din care descindea Saul, se născuse în ziua morții mamei lui. Pentru a corespunde gândurilor lui Dumenzeu, istoria lui Saul trebuia să înceapă acolo. Ținea numai de el ca să devină fiul dreptei lui Iacov, Beniamin al lui Dumnezeu, dacă omul carnal putea obține acea poziție. Mormântul Rahelei putea fi începutul împărăției lui, moartea despărțindu-l de tot trecutul lui putea să înceapă o viață nouă, ieșită din moarte, în care el să umble în libertate ca unsul lui Yahve.

Trecând mai departe, Saul trebuia să întâlnească trei oameni care se suiau la Betel. Betel a fost prima etapă a călătoriei lui Iacov, locul unde Dumnezeu îi promisese patriarhului proscris că nu avea să-l părăsească niciodată. În mijlocul falimentului lui Israel, fidelitatea lui Dumnezeu față de promisiunile pe care le-a făcutse manifesta astfel față de viitorul împărat, pentru ca acesta să aibă o purtare care se orientează după ele. Saul ar fi trebuit să vadă că Betelul îi era asigurat și că putea conta pe protecția divină. În împrejurările triste în care se găsea poporul, Saul a întâlnit poate doar acești trei închinători ai lui dumnezeu, care se suiau acolo unde s-a închinat Iacov, unde El dorește să I se aducă întotdeauna închinare.

În cel timp Betelul era locul unde se descoperise harul lui Dumnezeu, centrul vieții religioase a lui Israel, începutul și sfârșitul peregrinărilor întemeietorului națiunii. Saul putea și trebuia să intre în legătură cu cei care mergeau în acel loc al binecuvântării și care, deși erau atât de puțini la număr, dădeau o mărturie completă (indicată de numărul trei) cu privire la realitatea credinței care rămânea în Israel. Ei s-au interesat de Saul și de la ei a trebuit să primească hrana necesară, tocmai el, care nu avusese nimic să-i dea ca dar profetului. Găsind favoare în ochii lor, el trebuia să se alăture acelor oameni ai credinței.

Saul ajungea în final la locul lui Dumnezeu, la sediul puterii Lui, care era atunci în mâinile filistenilor, adică ocupat și stăpânit de vrăjmași. după ce la Betel întâlnise pe cei din Israel care rămâneau credincioși lui Dumnezeu, aici Saul trebuia să ia cunoștință de starea reală a poporului și aceasta trebuia să-i marcheze conștiința. Tocmai în acel loc Dumnezeu intra în relație cu Israel prin intermediul profeților. Nu lipseau resursele divine și, deși filistenii erau prezenți, Duhul putea lucra cu putere și în har. Ceata de profeți și mica rămășiță care se închina lui Dumnezeu la Betel trebuiau să-i deschidă ochii și să-i indice calea celui care era unsul lui Yahve, care putea deveni astfel conducătorul și eliberatorul poporului. Depindea de Duhul lui Dumnezeu ca Saul să li se alăture acelor oameni și să devină instrumentul Lui în lucrarea în Israel și ca inima lui să fie schimbată ca să fie „alt om“ (v. 6-9).

Semnul s-a produs, Duhul lui Dumnezeu a pus stăpânire pe Saul (v. 10). Prin el Dumnezeu ar fi putut relua cursul relațiilor Sale cu Israel, dar nu era la lucru credința și martorii la acea scenă nu s-au înșelat. Cu toate că Saul, schimbat în alt om, a profețit, cei care îl cunoșteam mai dinainte nu s-au încrezut în el: „Este și Saul printre profeți?“ Și unul dintre ei a răspuns: „Și cine este tatăl lor?“ Să aibă Saul același tată ca slujitorii lui Dumnezeu?

Odată împlinite semnele, Saul a primit o îndrumare nouă cum să procedeze, deoarece semnele nu sunt totul ci este nevoie în continuare de Cuvânt. El a fost îndemnat să coboare la Ghilgal și să aștepte șapte zile până ce Samuel avea să vină la el pentru a-i spune ce avea de făcut. Vom vedea mai târziu rezultatul acestei porunci, când, peste doi ani, împăratul s-a hotărât să coboare la Ghilgal (13:1).

Samuel a strâns poporul înaintea lui Yahve la Mițpa, dar nu mai erau zilele bune din cap. 7, deoarece după noua infidelitate a poporului relațiile lor cu Yahve se stricaseră din nou. Cerând un împărat ei Îl respingeau pe Dumnezeul lor (v. 19). Vai! aceasta pare să apese mai puțin conștiințele lor decât atunci când erau sub jugul filistenilor. În acel timp împrejurările exterioare erau fericite și ușoare, dar Dumnezeu era respins. Poporul ceruse un împărat, iar Dumnezeu, departe de a împiedica aceasta, i-a ajutat în totul alegând pe cel mai bun după criterii omenești. Care avea să fie rezultatul?

La instituirea împărăției (v. 20-27), Saul s-a arătat smerit și modest (v. 23), a știut să uite ofensele (v. 27), calități firești plăcute, pe care trebuie să le recunoaștem, care însă nu au valoare în a împlini lucrarea lui Dumnezeu. Odată încheiată ceremonia, Saul a mers la Ghibea „şi ceata acelora ale căror inimi le atinsese Dumnezeu a mers cu el. Dar „niște fii ai lui Belial …  l-au disprețuit și nu i-au adus nici un dar“. Este imaginea lumii: fiii lui Belial care Îl respinseseră pe Dumnezeu pentru a cere un împărat îl disprețuiesc pe împăratul trimis de Dumnezeul lor, dar adevărații credincioși l-au însoțit pe Saul, mai târziu pe David, cunoscând gândurile lui Dumnezeu și acceptând ca venind de le El autoritatea unui om care mai târziu s-a arătat a fi dușmanul cel mai îndârjit al unsului lui Yahve. Așa este și astăzi situația noastră în lume: recunoaștem autoritățile cele mai profane pentru a le da ascultare (cu excepția situație când aceasta ar implica neascultare de Dumnezeu) deoarece acceptăm autoritatea lui Dumnezeu, care le-a instituit.