1 Împărați 8:31-40

　　La începutul rugăciunii lui, Solomon a preamărit credincioşia Domnului, îndurarea Sa (v. 23), măreţia Sa (v. 27). Acum el recunoaşte faptele de care este capabil poporul şi care reprezintă consecinţele păcatelor lor. Gândurile noastre se întorc de la Solomon spre Hristos, grandiosul Mare Preot. El cunoaşte deplin slăbiciunea inimilor alor Săi şi Se adresează lui Dumnezeu înainte ca Satan să-i cearnă, rugându-Se pentru credinţa lor, să nu se piardă. El a făcut aşa pentru Petru, înainte ca acesta să se lepede (Luca 22.32) ... şi încă de câte ori pentru fiecare dintre noi, în chiar ceasul ispitei, fără ştirea noastră. În adevăr, Dumnezeu cunoaşte inima omului (v. 39; vezi Ieremia 17.9, 10). Şi unde anume şi-a descoperit măsura deplină a caracterului ei înşelător această inimă „nespus de înşelătoare şi fără nici o speranţă de vindecare“? În ce împrejurări i-a cunoscut Hristos decăderea extremă? Oare nu la cruce, unde ostilitatea omului a fost total exprimată contra Lui (Psalmul 22.16)? Dar crima aceasta – cel mai mare dintre toate păcatele lui Israel – va fi chiar şi ea iertată când naţiunea pocăită îşi va întoarce privirile cu „duhul îndurării şi al cererilor“, nu spre „această casă“, ci spre „Acela pe care L-au străpuns“ (Zaharia 12.10).