1 Împărați 8 - Dedicarea templului

Odată ce a fost construit templul și toate ustensilele lui au fost așezate la locul rânduit trebuia ca Acela pentru care Solomon a făcut toate aceste lucruri să vină El Însuși să locuiască în casa Sa și ca tronul Lui să se mute acolo. Templul a fost construit pe Muntele Moria, în locul unde David ridicase altarul său în aria lui Ornan iebusitul. Până atunci chivotul locuise sub covoare în Sion, în cetatea lui David. Solomon împreună cu toți bărbații din Israel, cu toți bătrânii, toate căpeteniile semințiilor și cu preoții au suit chivotul la templu. Nu era numai „toți bărbații aleși ai lui Israel“ (2 Sam. 6:1), ca în timpul lui David, ci tot poporul a asistat la această sărbătoare completă și definitivă. Definitivă deoarece dedicarea templului a avut loc în acele zile mari de sărbătoarea corturilor, care încheie seria sărbătorilor evreiești (v. Lev. 23). Era „sărbătoarea“ prin excelență, „sărbătoarea din luna Etanim, care este luna a șaptea“. Această sărbătoare dura șapte zile, după care a opta zi era „ziua cea mare a sărbătorii“ (Ioan 7:37). Ea avea loc după seceriș și după culesul viei, imagini ale judecății. Ea era simbolul anticipat al acestei domnii minunate a lui Hristos, în care poporul va locui cu bucurie în siguranță în corturi, în amintirea încercărilor din pustiu, care au trecut definitiv. Este bucuria milenară după patruzeci de ani de pedepse pe care răzvrătirea poporului le-a atras asupra lui.

Ziua a opta, ziua cea mare, ziua cea nouă, ziua învierii și a creației celei noi se adaugă la sărbătoare deoarece cei cae vor fi înviat vor avea o parte deosebită la această bucurie. Este ziua cerească adăugată zilelor pământești. Când David a adus chivotul în cetatea lui David era mai curând „sărbătoarea trâmbițelor“ (2 Sam. 6:15), pregătirea zilei solemne a lui Solomon. Aici ziua însăși s-a înălțat în gloria ei. Preoții au sfârșit starea în fond nenorocită de la Gabaon. Toate ustensilele locului sfânt, altarul și până și cortul (v. 4, 64) au fost aduse acolo unde era chivotul. Este sfârșitul cortului, despre care nu se mai vorbește deloc de aici încolo. Și a rămas numai această mare sărbătoare a amintirii lui Dumnezeu al cărui cort a fost asociat cu peregrinările lui Israel. Dumnezeu a găsit în sfârșit locul odihnei definitiva în mijlocul poporului Său.

În acea zi sunt oferite nenumărate sacrificii, arderi-de-tot, jertfe de mâncare și jertfe de mulțumire (v. 64). Bucuria comuniunii domină totul: Solomon a oferit, numai ca jertfe de mulțumire, douăzeci și doi de mii de boi i o sută douăzeci de mii de oi și altarul de aramă era prea mic pentru aceste jertfe și a sfințit pentru jertfe mijlocul curții.

Chivotul legământului a fost adus în locul lui împreună cu heruvimii care ieșeau din capacul ispășirii, care sunt martorii acestui legământ, alături de heruvimii în picioare, care își atingeau aripile, care sunt păzitorii. Dinspre Yahve nu lipsea nimic; totul era asigurat; Dumnezeu veghea cu fidelitate la împlinirea voii Sale; dar la ce folos dacă sub legământul cel vechi, poporul ca parte a acestui legământ era infidel? Nu va mai fi așa atunci când Yahve va face cu Israel un nou legământ, numai al harului, necondiționat, unde nu va mai fi condiția responsabilității poporului.

Heruvimii acopereau nu numai chivotul ci și drugii. Dinspre Dumnezeu odihna pe care o aducea legământul era la fel de sigură ca legământul însuși. Drugii chivotului, martori ai peregrinărilor acestuia prin pustiu sunt de atunci inutili, dar rămân ca mărturie cu privire la trecut în locul acela al odihnei. Am spus deja de ce în 1 Împărați nu găsim perdeaua, ca în 2 Cronici, dar în ambele cărți „capetele drugilor se vedeau din Locul Sfânt, dinaintea părţii din spate, dar nu se vedeau de afară“ (v. 8). Era manifestarea odihnei lui Dumnezeu, care nu ar fi avut atât de mare valoare dacă nu ar fi fost însoțită de amintirea continuă a ceea ce fusese înainte. Numai că, pentru a avea siguranța acestei odihne și a te bucura de ea, trebuia să intrii în locul sfânt. Cei de afară nu puteau înțelege. Odihna definitivă cu Dumnezeu este partea celor care locuiesc cu El, a preoților care locuiesc în casa Lui.

Și alte lucruri în legătură cu chivotul mai caracterizează traversarea pustiului: binecuvântări care erau păstrate. Era vasul de aur care conținea mana și toiagul lui Aaron care înflorise, dar care nu se mai găseau în chivot în momentul când Solomon l-a introdus în templul lui Dumnezeu (v. 9; Evr. 9:4). Dumnezeu se făcea cunoscut ca un Dumnezeu al îndurării în pofida severității legii, ascunzând sub capacul ispășirii legea care condamna, stabilind harul la umbra aripilor heruvimilor, atribute ale judecății divine, aceștia având înaintea ochilor, împreună cu legea ce grozavă, gloria lui Hristos care a coborât pe pământ ca adevărata pâine care coboară din cer pentru a hrăni poporul Său și care a înviat înveșmântând umanitatea Lui (mana) într-un trup glorios (vasul de aur), care este acum ascuns în locul cel mai secret al cortului, păstrând și toiagul preoției, singurul capabil (în confruntarea cu Core) să conducă în siguranță în traversarea pustiului. Aceste două obiecte, mana li toiagul lui Aaron, nu vor mai fi necesare în perioada mileniului, după cum vedem în simbolurile de aici. Legământul va fi menținut, Dumnezeu fiind singura parte contractantă; preoția nu va mai fi reprezentată de Aaron, ci de Melhisedec ca simbol, funcțiile ei fiind acelea de a binecuvânta; gloria lui Hristos ca om, în loc să fie ascunsă în sanctuar, se va manifesta înainte ochilor tuturor în persoana adevăratului Solomon.

„Pe când ieşeau preoţii din Locul Sfânt, norul a umplut casa lui Yahve. Şi preoţii n-au putut să stea să slujească, din cauza norului, pentru că gloria lui Yahve umpluse casa lui Yahve“ (v. 10-11). O imagine izbitoare a ceea ce nu putea fi obținut nici sub cel mai glorios regim al legii. Prezența lui Dumnezeu îi excludea pe preoți. În sanctuarul ceresc preoții vor putea sta în prezența gloriei, vor locui acolo și vor avea parte de glorie și nici ceea ce avem noi acum în Duh nu poate egala ceea ce va fi în templul milenar.

Aceasta este ceea ce Solomon a început să spună în v. 12: „Yahve a zis că va locui în întuneric gros“. Nu fusese deschisă calea de acces. Regimul templului de la Ierusalim rămânea același ca și cel al cortului. Chiar dacă nu este menționată aici, perdeaua exista (2 Cron. 3:14). Cu toate acestea, Solomon știa că acela nu era ultimul cuvânt al planurilor lui Dumnezeu. El Îi construise o casă, un loc fix, pentru ca acolo să locuiască pentru totdeauna (v. 13).

După ce și-a întors fața către Dumnezeu, împăratul s-a întors spre adunarea lui Israel. El a îndeplinit atunci rolul lui Melhisedec în timp ce preoția aaronică nu putea sta în sanctuar. El a binecuvântat întreaga adunare a lui Israel, apoi (v. 15) L-a binecuvântat pe Yahve. El a amintit că harurile asigurate lui David erau punctul de pornire pentru gloria împărăției lui chiar dacă acea glorie depindea de legământul legii. Față de împăratul gloriei, Dumnezeu a împlinit tot ce îi promisese împăratului respins și în suferință. Aici vedem în Solomon, ca și în Hristos, împlinirea tuturor promisiunilor deoarece David, împăratul respins, obiectul favorii speciale a lui Dumnezeu, a umblat pe pământ având un singur scop și un singur gând: să găsească un loc de odihnă pentru tronul glorios al lui Yahve. Pe tot parcursul suferințelor Sale, Hristos nu avea pe inimă decât să-L glorifice pe Dumnezeu acolo unde păcatul Îl dezonorase. De aceea Tatăl Îl iubește, ceea ce a dovedit prin faptul că L-a înălțat în glorie.

Această casă minunată fusese construită ca locuință pentru chivotul legământului (v. 21). Responsabilitatea poporului avea să fie pusă la încercare sub un nou regim, necunoscut până atunci, cel al gloriei, dar în care tablele legii rămâneau regula pentru această responsabilitate. În mileniu va fi la fel, numai că Satan va fi legat în perioada acelei împărății, oamenii nu vor mai fi amăgiți de vicleniile lui, iar domnia dreptății îi va forța să se plece în fața cerințelor ei.

În v. 22-30 Solomon are în mod real rolul de preot. El a stat înaintea altarului și în fața întregii adunări a lui Israel. Acolo, el și-a întins mâinile spre cer și a fost mijlocitor. După cum am spus, este imaginea lui melhisedec, împărat al dreptății și al păcii. Ca și Melhisedec, el L-a recunoscut și L-a proclamat în Yahve, Dumnezeul lui Israel, pe Cel Preaînalt, stăpânul cerurilor și al pământului. El a recunoscut că Dumnezeu ține legământul Său (Israel nu îl ținuse) și bunătatea Sa (v. 23). Fără aceasta din urmă, ținerea legământului ar fi însemnat condamnarea definitivă a poporul. Cu toate acestea, și această bunătate era potrivită legământului legii: Dumnezeu o păstra față de cei care „umblă înaintea Lui din toată inima lor“.

El l-a rugat pe Dumnezeu să țină la David și la ceea ce i-a promis lui (v. 25). Toată fidelitatea lui Dumnezeu față de ai Săi depinde de ceea ce El I-a promis lui Hristos. Am fi intrat pe terenul harului pur dacă aici nu ar fi existat un numai dacă. „Nu va lipsi dinaintea Mea bărbat din tine, care să şadă pe tronul lui Israel; numai dacă vor lua aminte fiii tăi la calea lor, ca să umble înaintea Mea, cum ai umblat tu înaintea Mea“. Cum ne condamnă pe toți acest „numai dacă“! L-a condamnat absolut pe înțeleptul Solomon, cu atât mai mult pe noi în slăbiciunile noastre. Sub regimul responsabilității pentru a obține ceva de la Yahve, indiferent ce anume, suntem condamnați dinainte. Se înțelege și fără să o spunem că harul implică și el o responsabilitate pentru cei care sunt sub regimul lui, dar este un cu totul alt fel de responsabilitate, care poate fi tradusă prin aceste cuvinte: „să fim ceea ce suntem“, în timp ce responsabilitatea legală spune: „să devenim ceea ce trebuie să fim“.

Dar, a adăugat Solomon: „Cu adevărat, va locui Dumnezeu pe pământ?“ (v. 27) Nici în mileniu nu va fi aceasta, ci Dumnezeu ca atare va locui deasupra pământului, în Adunarea Lui, în noul Ierusalim. Pentru ca să locuiască pe pământ împreună cu oamenii trebuie s așteptăm cerurile și pământul etern din Apoc. 21:3. Știind acestea, Solomon I-a cerut lui Dumnezeu ca Numele Lui să fie acolo, acest Nume care, pentru credință, reprezintă însăși persoana. El a cerut ca, din locul locuinței sale din ceruri, Dumnezeu să-l asculte pe împărat, slujitorul Său, și pe poporul Său, Israel, când se vor întoarce spre casa Lui. În același timp el a exprimat sentimentul că și împăratul și poporul au nevoie de iertare: „ascultă și iartă“.

Solomon trece apoi la a enumera diferitele situații în care aceste rugăciuni și această mijlocire se pot adresa lui Yahve.

1⁰ Primul caz (v. 31-32) este individual. Este cererea adresată lui Dumnezeu pentru a-l condamna pe cel rău când jurământul îi este impus înaintea altarului „în casa aceasta“ și pentru a-l îndreptăți pe cel drept. Prezența lui Dumnezeu în casa Lui face imposibilă nedreptatea. Avem aici adevărul simplu și general al retribuției individuale, așa cum este cunoscut sub lege, când Dumnezeu a consimțit să vină pentru a locui în mijlocul unui popor în carne.

2⁰ El admite cazul când poporul a păcătuit împotriva lui Yahve (v. 33-34), iar El a ridicat vrăjmași împotriva lui pentru a-l bate. Dacă poporul se pocăiește și Îl caută pe Yahve în casa Lui, Dumnezeu îi va ierta și îi va readuce în țara lor.

3⁰ El s-a gândit la calamități, la secetă, la foamete, la lăcuste, la atacurile vrăjmașilor, etc. care s-ar abate asupra țării din cauza infidelității locuitorilor ei. Dacă există pocăință în inima lor atunci ajunge rugăciunea unuia singur, când își vor întinde mâinile spre casă, pentru ca Dumnezeu să asculte din ceruri și să ierte, dar dând fiecăruia după căile sale, pentru ca El să fie temut. Este tot legea, dar cu îndurarea pe care ea o poate admite, dacă Dumnezeu găsește sinceritate a inimii (v. 35-40).

4⁰ Sunt resurse și pentru străin (v. 41-43), pentru cel care vine de departe pentru că a auzit vorbindu-se despre numele cel mare și despre puterea lui Yahve și Îi adresează o cerere îndreptându-se spre casa Lui. Dumenzeu îl ascultă din ceruri și îi răspunde, deoarece împăratul dorește ca toate popoarele pământului, la fel ca și Israel, poporul Său, să-L cunoască pe Yahve și să se teamă de El. Aici nu mai este vorba de judecată, nici de binecuvântare condiționată. Străinul care este în afara cercului legii se apropie de Dumnezeu prin credință și primește binecuvântare deplină. Este, pe scurt, un frumos tablou al împărăției milenare a națiunilor, ale căror privilegii decurg din faptul că Dumnezeu are casa Lui la Ierusalim. În mijlocul poporului Său.

5⁰ Aici (v. 44-45) vedem nu eșecurile poporului ci pe Israel lucrând după voia lui Dumnezeu și călăuzit de această voință pentru a lupta împotriva vrăjmașilor Săi. Acesta este un fapt remarcabil. Când națiunile Îl vor recunoaște pe Dumnezeul lui Israel, acest popor va fi un popor care de bună voie va lupta împotriva vrăjmașilor lui Yahve. Casa va fi de atunci încolo centrul binecuvântării și al puterii poporului.

6⁰ Versetele 46-53 menționează sfârșitul istoriei lor ca popor sub responsabilitate. Ei aveau să fie duși în captivitate din cauza păcatului lor. Solomon este aici profet și anticipează ceea ce avea să se întâmple, în mod necesar, cu acest popor sub lege, pentru că nu există om care să nu păcătuiască. Solomon face apel nu la lege, ci la har. Numai prin har Dumnezeul promisiunilor l-a salvat pe popor din Egipt – se putea oare ca El să renege acest har chiar și sub regimul legii? Ei erau poporul Lui; se putea oare ca Dumnezeu să-i abandoneze? Nu, ci dacă ei aveau să se întoarcă cu pocăință spre țară, spre acea cetate și acea casă, Dumnezeu îi va asculta. Daniel este exemplu (Dan. 6;10). El a rămas în picioare în mijlocul dezastrului, singurul drept care se ruga pentru popor și care se smerea pentru el. Nu l-a ascultat Dumnezeu? Dar unul mult mai mare decât Daniel și Solomon, Însuși împăratul gloriei era prezent. El I-a spus lui Dumnezeu: „Fie ochii Tăi deschişi la cererea robului Tău şi la cererea poporului Tău, Israel“. Și Solomon este numai p palidă imagine a adevăratului împărat, a adevăratului slujitor al lui Yahve.

Mijlocirea lui Hristos face ca Dumnezeu să primească din nou acest popor. El îl restaurează pentru gloria Lui, care a făcut promisiunile, și pentru gloria Preaiubitului Său. Astfel, restaurarea viitoare a poporului depinde de faptul că Slujitorul cel drept al lui Yahve este înaintea Lui și de faptul că Dumnezeu nu-Și poate renega caracterul Său de har, manifestat mult înainte de darea legii.

O altă trăsătură caracteristică: în rugăciunea lui, Solomon merge mult dincolo de David, până la Moise. Cu cât poporul lui Dumnezeu se îndepărtează mai mult de El, cu atât mai mult credința se întoarce la ceea ce a fost la început. Căile lui Dumnezeu față de poporul Său se pot modifica în funcție de fidelitatea sau infidelitatea acestuia din urmă, astfel încât un anumit mod de a lucra al lui Dumnezeu se poate potrivi la o anumită perioadă a istoriei poporului și să nu se potrivească la o alta, dar planurile lui Dumnezeu nu se schimbă niciodată, ci rămân din eternitate. Aceasta îl face pe apostol, la sfârșitul carierei sale, când deja se arăta ruina Bisericii, să spună: „Pavel, rob al lui Dumnezeu și apostol al lui Isus Hristos, potrivit credinţei aleşilor lui Dumnezeu şi cunoştinţei adevărului care este potrivit evlaviei, în speranţa vieţii eterne pe care Dumnezeu, care nu poate să mintă, a promis-o mai înainte de timpurile veacurilor“ (Tit 1:1-2). Aceasta face și Solomon: „Tu i-ai deosebit dintre toate popoarele pământului, ca să fie moştenirea Ta, după cum ai vorbit prin Moise, robul Tău, când i-ai scos pe părinţii noştri din Egipt, Yahve Dumnezeule!“ (v. 53) Întotdeauna este așa. În timpurile cele mai întunecate credința găsește adăpost sigur în „ceea ce era de la început“ (1 Ioan 1:1; 2:7, 13, 14, 24; 2 Ioan 5-6). „Ce aţi auzit de la început să rămână în voi“.

(v. 54-66) Solomon era în genunchi înaintea lui Yahve pentru a mijloci în favoarea poporului, după care s-a ridicat pentru a binecuvânta toată adunarea lui Israel. El L-a lăudat pe Dumnezeu înainte de toate pentru că a dat odihnă poporului Său, odihnă care depinde de aceea în care tocmai intrase Yahve, El și chivotul puterii Lui. Împăratul a recunoscut împlinirea absolută a tot ce a spus Dumnezeu; „N-a căzut nici un cuvânt din toate cuvintele bune pe care le-a spus prin Moise, robul Său“ (v. 56). El vine cu propriile sale cuvinte de mijlocire ca motiv pentru ca Dumnezeu să binecuvânteze pe poporul Său și pentru ca rezultatul acestei binecuvântări să fie „ca să cunoască toate popoarele pământului că Yahve, El este Dumnezeuc şi că nu este altul“ (v. 60). Aceasta se va realiza în împărăția milenară a lui Hristos, către care, după cum am remarcat deseori, ne conduce toată această istorie. Numai că pentru ca această binecuvântare să aibă loc trebuie ca inima lui Israel să fie în totul pentru Yahve, Dumnezeul lor, ca să umble în rânduielile Lui și să păzească poruncile Lui. Întotdeauna condiția legală, pe care împăratul și poporul în slăbiciune nu o putea îndeplini, care își are îndeplinirea perfectă numai în Hristos.