1 Împărați 14:1-20

În ciuda avertismentului solemn pe care Dumnezeu i-l dăduse la Betel, Ieroboam a perseverat pe calea lui păcătoasă. Acum Dumnezeu îi vorbeşte încă o dată, prin boala fiului său Abiia. Şi constatăm că împăratul nu aşteaptă ajutor de la viţelul său de aur, pe care-l recunoaşte a fi total lipsit de putere. Ieroboam se îndreaptă spre Ahiia, profetul care-l anunţase altădată că va fi împărat (comparaţi cu Ezechiel 14.3). S-a întors atunci de pe calea lui? Vai, nu! Minciuna pe care o ticluieşte cu complicitatea soţiei dovedeşte că nu există o smerenie adevărată în inima lui. Dar ce prostie să gândeşti că Dumnezeu poate fi înşelat printr-o deghizare! Regina se vede demascată de îndată ce ajunge la uşă. Şi, în loc de cuvinte plăcute, ca cele pe care Ieroboam le auzise mai înainte din gura omului lui Dumnezeu, este un mesaj îngrozitor, pe care nefericita lui soţie trebuie să-l ducă chiar în momentul în care tânărul Abiia moare. Probabil că ne întrebăm, pe bună dreptate, de ce Domnul nu l-a lăsat cu viaţă pe acest copil, singurul în care s-a găsit „ceva bun“ (v. 13)? În mod sigur pentru că El a vrut să-l scoată din mijlocul unor asemenea împrejurări rele, pentru a-l aduce în prezenţa Sa. Soartă incomparabil mai bună! (Isaia 57.1, 2).