1 Împărați 11:1-13

　　Până acum, cu greu am văzut vreo umbră aruncată asupra strălucirii acestei domnii excepţionale. Însă, iată, cap. 11 începe cu un „Dar“ care descoperă deodată, sub exteriorul strălucitor descris mai înainte, o condiţie morală dintre cele mai dezolante. Călcând legea sub două aspecte (Deuteronom 17.17 şi 7.3), împăratul pe de o parte şi-a luat „multe femei“, iar pe de altă parte acestea erau „femei străine“ (v.1), care, la bătrâneţe, i-au abătut inima. Nu ceruse şi nu obţinuse el o inimă înţeleaptă, o inimă care ascultă? Fără îndoială, îi simţise necesitatea pentru a-i conduce pe alţii, dar nu pentru a-şi călăuzi propria cale. Această inimă largă, deschisă „ca nisipul“ (4.29) – pe care Domnul i-o dăduse împăratului ca să-l facă în stare să-şi iubească în întregime poporul numeros – el nu şi-a păzit-o, n-a vegheat asupra a ceea ce a intrat în ea. O mie de soţii străine îşi găsiseră loc acolo, cu idolii lor. Solomon ni se înfăţişează condamnat de propriile cuvinte: „Păzeşte-ţi inima mai mult decât tot ce se păzeşte, pentru că din ea ies izvoarele vieţii“ (Proverbe 4.23). Aceasta este ceea ce el i-a învăţat pe alţii, ... dar a neglijat să facă cu sine însuşi (vezi Romani 2.21 şi 1 Corinteni 9.27). El n-a dat atenţie nici avertismentului tatălui său (2.3), nici celui al Domnului, repetat de două ori (v. 9, 10).