1 Împărați 11:1-13 - Cauza ruinei împărăției

În acest capitol abordăm istoria împăratului responsabil, pe care cartea 2 Cronici o trece sub tăcere.

Până aici este vorba de un om și, în consecință, de o ființă imperfectă. În viața lui Solomon am văzut o frumoasă unitate, asociată cu înțelepciunea care ducea printre națiuni vestea despre numele împăratului asociat cu numele lui Yahve. Măreția, maiestatea, puterea și bogăția acestei împărății nu erau decât imagini slabe a ceea ce vom vedea în mileniu sub domnia adevăratului împărat al gloriei.

Acum Dumnezeu ne semnalează pata acestei domnii. Nu era alianța cu fiica lui Faraon, care era indispensabilă pentru ca Solomon să fie o imagine a lui Hristos în guvernarea Lui. La vremea lui, Iosif avusese o unire asemănătoare, iar fiii rezultați au dat numele lor la două seminții din Israel după ce au primit binecuvântarea patriarhului, părintele poporului. Mai mult, Solomon a lucrat după gândurile lui Dumnezeu față de această soție dintre națiuni, iar cartea Cronicilor are grijă, după cum am văzut anterior, să ne arate că împăratul nu i-a acordat un loc în apropierea imediată a chivotului legământului și a cetății fiului lui David. Astfel, Solomon, al cărui corespondent în mileniu este „lumina națiunilor“, care depășește în mod necesar trăsăturile obișnuite ale unui împărat al lui Israel, a ajuns să fie vinovat nu prin această unire. Și cuvântul acordă fiicei lui Faraon un loc aparte printre femeile străine (v. 1).

„Şi împăratul Solomon a iubit multe femei străine, pe lângă fiica lui Faraon: moabite, amonite, edomite, sidoniene, hetite, dintre popoarele despre care, Yahve zisese fiilor lui Israel: «Să nu intraţi la ele şi ele să nu intre la voi; ele v-ar abate negreşit inima după dumnezeii lor». Solomon s-a alipit de acestea din iubire. Şi avea şapte sute de soţii prinţese şi trei sute de ţiitoare; şi soţiile lui i-au abătut inima“ (v. 1-3). Păcatul lui Solomon este că a „iubit multe femei străine“. Acestea au jucat un rol relativ restrâns în viața lui David și totuși, după cum am văzut în 2 Samuel, el a suferit, prin copiii lui, triste și deseori groaznice consecințe. În urma disciplinei pe care au atras-o aceste alianțe interzise, Dumnezeu îl păzise odinioară pe unsul Său de cursele pe care femeile le-ar fi putut întinde evlaviei lui. Dar dacă poftele l-au atras în adulterul cu Bat-Șeba, o fiică a lui Israel, poftele lui Solomon l-au atras la femei străine. Totuși Dumnezeu spusese: „Să nu te încuscreşti cu ele; să nu dai pe fiica ta fiului său şi să nu iei pe fiica lui pentru fiul tău; pentru că ele ar abate pe fiul tău de la a Mă urma şi ar sluji altor dumnezei; şi mânia Domnului s-ar aprinde împotriva voastră şi te-ar nimici îndată“ (Deut. 7:3-4). Și, de asemenea: „Ca nu cumva ... să iei dintre fiicele lor pentru fiii tăi şi fiicele lor să curvească după dumnezeii lor şi să facă pe fiii tăi să curvească după dumnezeii lor“ (Ex. 34:15-16).

În capul acestei liste rușinoase le găsim pe moabite, care îl atrăseseră pe Israel în idolatria lui Baal-Peor, punând stăpânire pe el prin intermediul poftelor cărnii (v. Num. 25:1-5). Toate aceste națiuni de la hotarele Canaanului, amoniții, edomiții și sidonienii, Îl urau pe Dumnezeu și poporul Lui. Hetiții, amintiți la urmă, trebuia să fi fost exterminați și nu fuseseră. Solomon, în mod deschis, nu La ascultat pe Dumnezeu, care spusese poporului Său: „Să nu intraţi la ele şi ele să nu intre la voi“. Era o interdicție în ambele sensuri. Suntem în pericol să mergem în lume dar și ca să lăsăm lumea să vină la noi. Poate că cea de-a doua alternativă este mai periculoasă decât prima. Din cauza conștiinței față de Dumenzeu, creștinul probabil se va abține de un act al voinței proprii sau de neascultare care l-ar face să meargă în lume, în timp ce aceasta din urmă îl seduce mai ușor venind la el. Ea se insinuează puțin câte puțin în casele noastre și în viețile noastre și deseori când nu se deschid ochii cu privire la pericol este deja prea târziu. „Ele vă vor abate cu siguranță inima la dumnezeii lor“, spusese Yahve. Alianța cu lumea ne conduce, în mod necesar, la religia lumii. Este un cuvânt solemn, asupra căruia, în zilele noastre, merită să insiste orice suflet evlavios. În măsura în care evităm sau cultivăm această alianță, religia noastră va îmbrăca un caracter ceresc sau pământesc. „Solomon s-a alipit de acestea din iubire“. Era totuși același împărat de pe ale cărui buze, prin inspirația divină, picurase înțelepciune pentru alții, arătându-le calea de urmat cu privire la femeia străină, ca să nu cadă în orice rău „în mijlocul mulțimii și al adunării“ (v. Prov. 5:1-14). El este acela care, în cap. 7 din Proverbe, a insistat asupra consecințelor grozave ale unei purtări rele. Ce orbire! Ce spectacol trist! El îi învățase pe alții dar nu s-a învățat pe sine însuși, el, capul responsabil al poporului, a făcut lucruri de la care poporul se abținea, dar în care împăratul a căzut atrăgând judecata nu numai asupra lui ci și asupra acelora pe care ar fi trebuit să-i păstorească, să-i conducă și să-i protejeze.

„Soțiile i-au abătut inima“ repetă v. 4. Ce lucru grozav când „ceea ce este în lume“ ajunge să locuiască în inimă și să pună stăpânire pe ea, deturnând afecțiunile de la singurul obiect vrednic pentru a le atrage spre obiecte nevrednice, rușinoase și vinovate. Este de remarcat că aceste fenomene nu s-au produs spontan în viața omului credinței, sau, cel puțin, consecințele lor nu s-au dezvoltat brusc. „Când a îmbătrânit Solomon, soţiile lui i-au abătut inima după alţi dumnezei“. A trebuit timp ca sămânța carnală să aducă roade. Cine oare ar fi crezut că Solomon, cel din templu, odinioară îngenuncheat ascultând și întinzându-și mâinile către Dumnezeu înaintea poporului, avea să devină un idolatru? Poate că în zilele noastre el ar fi desemnat ca având o inimă largă, unul care respectă conștiința altora, împodobind această idolatrie cu o etichetă frumoasă, ca fiind umanistă și socială. Dar ce contează opiniile oamenilor? Se pune problema ce gândește Dumnezeu: Dumnezeu este dezonorat. „Solomon a făcut rău îniantea lui Yahve“. Construirea de înălțimi pentru femeile străine și faptul că le-a lăsat să sacrifice dumnezeilor lor nu era indiferență, și aceea destul de urâcioasă în sine, ci însemna că el se asocia închinării lor, făcându-se solidar cu ele. De asemenea, ni se spune: „Solomon a umblat după Astarteeam, zeița sidonienilor și după Milcom, urâciunea amoriților“. El însuși este socotit închinător la idoli: „n-a urmat deplin pe Yahve, ca David, tatăl său“, adică nu L-a urmat până la capăt. Aceasta cu toate că Yahve i s-a arătat de două ori, prima dată la Gabaon, iar a doua oară după consacrarea templului. Dumnezeu îl avertizase deja cu privire la închinarea la idoli (9:6-9), arătându-i consecințele grozave pentru popor și tocmai el a for acela care nu a păzit porunca Lui! David a comis fapte grave și umilitoare, dar cel puțin el L-a avut întotdeauna în vedere pe Yahve și, chiar după cădere, primul lui cuvânt a fost: „Am păcătuit împotriva lui Yahve“. Tot necazul acestui om al credinței a avut ca scop numai gloria lui Dumnezeu, iar la sfârșitul vieții sale a înălțat harul să, în același timp, s-a judecat pe sine însuși. Cu Solomon nu a fost așa. La el nu auzim nici măcar strigătul unei conștiințe atinse atunci când în urechi i-a răsunat cuvântul grozav: „Fiindcă astfel a fost cu tine“, ca odinioară cuvântul: „Pentru că M-ai disprețuit“ în urechile tatălui său. Vom vedea ce sentimente mult diferite a produs în inima lui disciplina lui Dumnezeu, care a dorit să-i facă cunoscut tot ce urma să se întâmple. Împărăția, acea împărăție a gloriei, a cărei faimă, prin puterea divină, s-a extins până la marginile națiunilor, avea să-i fie smulsă cu violență; fiul lui urma să păstreze o singură seminție – cea a lui Iuda, pentru că Beniamin nu prea conta. Într-o clipă totul avea să se prăbușească: putere, măreție, glorie fără precedent și supunerea popoarelor, iar în mijlocul furtunii avea să rămână doar o sărmană rămășiță păstrată de Dumnezeu ca o bărcuță slabă, care a pierdut totul, și rame și pânze și catarge și corzi și mai este și fără busolă și fără cârmă. Aceasta este ce a făcut omul din acea împărăție. Dar ce perspectivă viitoare are! După judecata împărăției lui Satan, a fiarei și a profetului fals, împărăția lui Solomon cel divin va reapărea ca soarele care strălucește cu toată puterea și nu va mai depinde de ascultarea omului supus greșelii, ci de Împăratul cel infailibil pe care Dumnezeu Îl va unge pe Sion, muntele sfințeniei Sale.