1 Corinteni 5:1-13

Apostolul abordează acum un subiect deosebit de dureros. Pe lângă diviziuni supărătoare, în adunarea din Corint era un grav păcat moral care, deşi comis de un singur individ, pângărea întreaga adunare (comp. cu Iosua 7.13…). Dar acest germene al răului, acest „aluat“, care ar fi trebuit să-i arunce pe corinteni în mâhnire şi încurcătură, nu-i împiedică să se laude. Este ca şi cum un om atins de lepră s-ar preface că nu ştie de boală şi şi-ar ascunde rănile sub haine superbe. În numele Domnului, apostolul cere curăţie şi adevăr (v. 8). Nu ezită să expună răul fără menajament. Înaintea oricărei slujbe sau mărturii creştine, trebuie făcută rânduială în conştiinţă. Şi sfinţenia cere de la cei credincioşi atât să se abţină de la rău în umblarea lor personală, cât şi să stea departe de cei care, deşi îşi iau frumosul nume de copii ai lui Dumnezeu, totuşi trăiesc în păcat (v. 11). Care este motivul principal pentru care, atât ca indivizi, cât şi ca adunare, trebuie să ne ferim de orice comuniune cu răul şi de orice abordare a răului cu uşurinţă? Nu superioritatea noastră faţă de alţii, ci valoarea infinită a jertfei care a făcut ispăşirea păcatelor noastre (v. 7)!