1 Corinteni 4:6-21

Care alta era rădăcina certurilor de la Corint, dacă nu mândria? (Proverbe 13.10). Fiecare se fălea cu darurile lui spirituale şi cu ce cunoştinţe avea (cap. 1.5), uitând că pe toate le primiseră numai prin har. Pentru a putea rămâne smeriţi, să ne aducem întotdeauna aminte de versetul 7: „Ce lucru ai tu, pe care să nu-l fi primit?“.În plus, a se umfla astfel de vântul propriei importanţe înseamnă a dori altceva decât pe „Isus Hristos răstignit“ (cap. 2.2), înseamnă «a împărăţi» de acum, deşi este scris: dacă răbdăm (acesta este prezentul), „vom şi împărăţi împreună cu El“ (2 Timotei 2.12). Pavel, de partea sa, n-a inversat lucrurile. Accepta de bunăvoie să ia locul, pentru momentul prezent, de „gunoiul lumii“, de „lepădătura tuturor“ (v. 13), loc cu care prea puţini creştini ştiu să se împace. Cunoscând însă că mergea spre adevărata fericire, îi roagă pe corintenii lui cei dragi să-l urmeze pe un astfel de drum. El era tatăl lor spiritual (v. 15) şi dorea ca ei să-i semene, aşa cum copiii seamănă cu părinţii lor. Dacă avertismentele sale nu ar fi fost însă ascultate, el era gata, atunci când ar fi venit la ei, să folosească „nuiaua“, adică să-i corecteze cu severitate, datorie de tată de care el se va achita, spre folosul copiilor lui „preaiubiţi“ (v. 14).