1 Corinteni 14:20-40

Darul limbilor era dat nu pentru zidirea Adunării, nici pentru evanghelizare, ci pentru a-i convinge pe iudeii necredincioşi (pe acest popor) că Dumnezeu oferea naţiunilor harul (v. 21,22) – demonstraţie care nu mai este necesară astăzi! Ori zidirea este cuvântul cheie al acestui capitol, piatra de încercare la care trebuie supusă orice activitate: ceea ce mi-am propus să spun sau să fac este în mod real spre binele fraţilor mei? (Efeseni 4.29). De altfel, dacă eu am în vedere folosul lor, voi găsi în aceasta întotdeauna şi o binecuvântare pentru mine. În schimb, dacă mă gândesc la interesul meu sau la gloria mea, va urma în final o pierdere atât pentru alţii, cât şi pentru mine (cap. 3.15).Două alte condiţii ocupă un loc de frunte în viaţa Adunării: „cum se cuvine şi cu ordine“ (v. 40). Ele impun reguli practice care ating bunul simţ (v. 26-33) sau rânduiala divină (v. 34,35). Apostolul nu dorea ca fraţii din Corint să fie neştiutori (cap. 12.1). Totuşi, dacă vreunul neglijează (sau „nu vrea“) să se instruiască cu privire la subiectele privind Adunarea, ei bine!, să rămână neştiutor (v. 38). Dumnezeu este Dumnezeul păcii (v. 33) şi doreşte ca Adunarea, reflectând propriile Sale caractere, să fie locul unde să poată aduce neconvertiţi care vor recunoaşte acolo prezenţa Sa (v. 24,25).