1 Corinteni 14:16-19

　　　　Răspunzi „Amin“ pentru că înţelegi cele cinci cuvinte spuse (vers. 16-19)

　　　　Dacă cineva se adresează lui Dumnezeu în adunare, fie în rugăciune sau în mulţumire, el trebuie să-şi aducă aminte că face acest lucru dând expresie dorinţelor sau laudelor adunării. El nu vorbeşte numai în numele său. Deci trebuie să poarte cu el gândurile adunării; iar ei, înţelegând şi urmărind cele spuse, le întăresc înaintea lui Dumnezeu şi le socotesc ca fiind ale lor, spunând ‚Amin“ (care înseamnă ‚aşa să fie“) la sfârşit. Ei u pot spune clar şi cinstit ‚Amin“ la sfârşit dacă nu ştiu despre ce este vorba. Mult mai bine este să spui numai cinci cuvinte folositoare pentru învăţătură, decât zece mii de cuvinte care nu înseamnă nimic pentru ascultători.Notaţi că versetul 16 presupune că fiecare din adunare, chiar şi cei mai neînvăţaţi, spun ‚Amin“. Ei spun acest cuvânt, nu numai gândesc că aşa ar fi. Dacă experienţa noastră ne-ar fi îndrumător astăzi un mic procent din adunare spun „Amin“. Observaţi ce spunem într-o adunare de rugăciune obişnuită. Dacă un frate în rugăciune înalţă în adevăr chiar ce dorim noi, să întărim ce a rostit el cu un ‚Amin“ clar. Dacă nu, cinstea ne obligă să ne reţinem de a spune ‚Amin“. Dacă revărsarea sinceră a dorinţelor noastre ar fi întărită de toţi dintre noi prin rostirea din inimă: ‚Amin“, la încheiere, iar parada obositoare de informaţii şi discuţii de doctrină cu Dumnezeu, care uneori ni se dă cu multe cuvinte ca drept rugăciune, s-ar sfârşi mai degrabă într-o tăcere rece, cel care a greşit poate va fi trezit din ceea ce face. Când totuşi fiecare rugăciune se termină în tăcere, în afară poate de câteva slabe rostiri de „Amin“, nu se simt astfel de deosebiri şi cineva ar începe să se teamă că totul poate fi formalism, cu puţină adâncime. Să ne gândim la aceste lucruri şi să practicăm realitatea.