1 Corinteni 1:4-9

　　　　Comuniunea cu Fiul Său (vers. 4-9)

　　　　Dorinţa apostolului Pavel era ca harul şi pacea să fie peste ei. Era în mod evident destulă neînţelegere între ei, care ar fi fost înlăturată printr-o mai mare măsură de har dăruită lor. Totuşi, harul lui Dumnezeu le fusese dat în Hristos, aşa cum spune versetul 4, şi aceasta îi mişca inima spre mulţumire faţă de Dumnezeu. Mai mult, din harul lui Dumnezeu veniseră toate darurile pe care le aveau, în timp ce aşteptau venirea Domnului. Dumnezeu, care îi chemase la comuniunea cu Fiul Său, este credincios şi măreţ în bunătate, şi prin urmare el era pe deplin încrezător că ei vor fi întăriţi, fără vină până la sfârşit.Notaţi cât de des este numit Domnul Isus Hristos în cele dintâi 9 versete şi cum orice lucru este atribuit Lui şi se referă la El. Este Numele Său, harul Său, mărturia Sa, ziua Sa, comuniunea Sa. Aceasta întăreşte, şi este potrivită să întărească, mustrarea destul de tare pe care apostolul o începe în versetul 10. Erau dezbinări sau partide printre ei, care conduceau la lupte şi ceartă. Aceste partide dădeau o lovitură faptului că ei fuseseră chemaţi la comuniunea cu Cel care este Fiul lui Dumnezeu şi Domnul nostru.Când David era la Adulam, în timpul respingerii lui de către Saul, veneau oameni în mare număr la el, să fie în aceleaşi condiţii, iar el devenise căpătenia lor. Ei erau în comuniune cu el, pentru că el era figura centrală. Dacă el ar fi fost învins, comuniunea ar fi încetat. Noi suntem chemaţi în comuniunea Unuia care, de asemenea, este respins, totuşi infinit mai mare ca David. Cel care ne este Căpătenia este Fiul lui Dumnezeu. Comuniunea de care aparţinem este dominată de El, fără rival.