1 Corinteni 1:18-24

　　　　Cuvântul crucii (vers. 18-24)

　　　　Aceasta ne aduce la versetele 18 până la 24, un text important în care ni se descoperă puterea reală şi însemnătatea crucii lui Hristos: crucea, ca trecerea asupra omului a sentinţei de condamnare, şi aducerea nimicirii asupra înţelepciunii lui; şi în acelaşi timp ea introduce puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu pentru mânturirea celor care cred. Crucea lui Hristos este punctul în care, în măsura ei supremă, lumea şi-a luat asupra ei răspunderea de a se contrazice cu Dumnezeu. Ea a dat pe Fiul lui Dumnezeu morţii, o moarte împlinită cu cel mai mare dispreţ şi ruşine. Dumnezeu a acceptat provocarea, şi ca rezultat crucea a devenit şi suprema dovadă a nebuniei înţelepciunii omeneşti, a descalificării şi a înlăturării de către Dumnezeu chiar şi a celui mai mare şi mai înţelept dintre oameni. Din cauza aceasta apostolul Pavel a fost trimis să predice evanghelia într-un fel care nu dă nici cea mai mică importanţă înţelepciunii omeneşti.De asemenea, din cauza aceasta crucea rămâne ca „marea despărţire“ între oameni oriunde este predicată cu credincioşie. De o parte stau „cei care pier“, de cealaltă „noi care suntem mântuiţi“. De care anume clasă aparţine cineva se poate spune când observi atitudinea individuală faţă de predicarea crucii. Pentru unii nu este decât nebunie, pentru că ei sunt de acord cu lumea şi înţelepciunea ei. Pentru ceilalţi, ea este puterea lui Dumnezeu, şi aceasta pentru mântuire. Dumnezeu mântuieşte prin nebunia predicării. Ideea care trebuie observată în versetul 21 nu este că predicarea apare ca o metodă nebună – dacă ai compara, de exemplu, cu faptele – ci mesajul predicat acum, cuvântul crucii, este nebunie după noţiunile omeneşti, dar este înţelepciune şi putere potrivit lui Dumnezeu.Lumea îşi are înţelepciunea ei. Când Fiul lui Dumnezeu a venit în atingere cu ea şi sub posibilitatea ei de cercetare, lumea L-a privit potrivit cu standardele înţelepciunii ei, L-a acuzat ca lucrând cu puterea căpeteniei demonilor, şi L-a răstignit. Înţelepciunea lumii nu l-a făcut pe om în stare să-L recunoască pe Dumnezeu atunci când L-a văzut; mai degrabă L-au confruntat cu diavolul. Dacă acesta este rodul copt al înţelepciunii lumii, atunci ea este cu totul fără vreo valoare în lucrurile lui Dumnezeu şi condamnată de Dumnezeu. Şi aceasta este situaţia, fie că privim la evrei, fie la naţiuni.Atât iudeii, cât şi grecii aveau particularităţile lor. Unii cereau semne, ca urmare a intervenţiilor miraculoase ale lui Dumnezeu în trecutul istoriei lor: numai un semn i-ar fi putut satisface. Ceilalţi aproape că se închinau raţiunii omeneşti, şi nu aveau nevoie de ceva care nu se potrivea cu noţiunile filosofice din timpul lor. Şi pentru unii şi pentru alţii Hristos răstignit era o pricină de poticnire. Iudeii Îl aşteptau pe Hristos, însă El trebuia să fie o Persoană splendidă şi cu totul senzaţională. Grecii ar fi spus bun-venit unui nou filosof care să ducă speculaţiile lor la o culme plină de triumf. Şi unii şi alţii erau jigniţi cu un Hristos răstignit. Un astfel de Hristos era o piatră de poticnire fără speranţe pentru iudeu şi părea absurd dincolo de orice cuvânt pentru grec. Dar nu este un alt Hristos decât Hristos care a fost răstignit.Şi prin har, nu un alt Hristos este dorit de noi. Pe de altă parte, noi suntem printre cei „care sunt mântuiţi“. Noi suntem chemaţi (vers. 24) de Dumnezeu, chiar dacă altădată eram printre iudei sau naţiuni, şi noi putem vedea că Hristos în adevăr este şi puterea, şi înţelepciunea lui Dumnezeu. El va zădărnici toate planurile măreţe ale oamenilor făcute cu mare înţelepciune şi va stabili ceea ce Dumnezeu a plănuit. În acelaşi timp, înţelepciunea şi puterea Lui au lucrat mântuirea noastră. Din punct de vedere omenesc, crucea poate fi nebunia şi slăbiciunea lui Dumnezeu, dar ea este în acelaşi timp şi mai înţeleaptă şi mai puternică decât oamenii.