1 Corinteni 11:1-16

　　　　Laudă înainte de mustrare (vers. 2)

　　　　Un paragraf nou începe cu versetul 2, care este în direct contrast cu versetul 17. Apostolul se referise la instituirea Cinei Domnului în capitolul 10, cum am văzut; şi au avut loc dezordini grave în legătură cu ea, fapt care cerea o dezprobare categorică. Totuşi, erau unele lucruri cu privire la care el avea să-i laude. Şi el rosteşte întâi un cuvânt de laudă. Unele „învăţături“ sau „rânduieli“ le fuseseră date şi ei şi-au amintit de Pavel şi au ţinut seama de ele. De aceea vedem chiar în aceasta felul cum se purta apostolul prin cele ce spunea. El căuta folosul corintenilor, lăudându-i înainte de a-i mustra, şi în aceasta el urma pe Hristos, pentru că în felul acesta urma chiar calea Lui, arătată în mesajele Sale către cele şapte adunări din Apocalipsa 2 şi 3.

　　　　Rânduiala lui Dumnezeu: capul bărbatului, al femeii şi al lui Hristos (vers. 3-13)

　　　　Era ceva cu privire la care corintenii erau neştiutori. Se pare că ei ţinuseră seama de unele îndrumări date cu privire la bărbaţi şi la femei în rugăciune şi în profeţie, fără să înţeleagă adevărul care guverna aceste îndrumări. Că bărbatul avea să se manifeste în lucrarea spirituală cu capul descoperit nu era un moft, o rânduială abitrară. Dimpotrivă, era în acord cu rânduiala divină stabilită în legătură cu Hristos. Despre trei persoane se menţionează faptul de „a fi cap“ în versetul 3.Importanţa acestor lucruri îşi are izvorul în faptul că, devenind Om, ca să ia asupra Sa lucrarea de Mijlocitor, Domnul Isus a luat un loc de supunere. Isaia profeţise venirea Robului Domnului, care va avea urechea unui ucenic, şi niciodată nu S-a abătut de la direcţia pe care o avea: adică Domnul (Iahve) avea să-I fie Capul şi Îndrumătorul în toate lucrurile. Lucrul acesta s-a împlinit în mod perfect în Hristos; şi faptul că El este acum înviat şi glorificat nu I-a schimbat poziţia. El este mai departe Robul care face voia lui Dumnezeu (deşi niciodată mai puţin decât Dumnezeu Însuşi) şi plăcerea Domnului este ca toate să prospere în mâinile Lui în eternitate. În felul acesta Capul lui Hristos este Dumnezeu.Apoi Hristos este Capul bărbatului, ca fiind deosebit de femeie. O anumită ordine a fost stabilită în creaţie, „pentru că Adam a fost întocmit întâi, apoi Eva“ (1 Tim. 2.13). Această ordine este arătată şi în versetele 8 şi 9 din capitolul nostru. Eva avea partea ei în locul şi în distincţiile lui; dar chiar şi în zilele nevinovăţiei lor, Adam a fost stabilit a fi cap. Păcatul n-a alterat această poziţie, tot aşa nici venirea harului lui Dumnezeu în Hristos.. Deci Hristos este Capul bărbatului, al oricărui bărbat. Şi capul femeii este bărbatul.Fiecare mădular al trupului omenesc este condus de cap. În felul acesta imaginea este foarte simplă şi expresivă. Este vorba, într-un cuvânt, de conducere. Femeia are să accepte îndrumare de la bărbat. Bărbatul are să accepte îndrumare de la Hristos. Şi Hristos acceptă conducerea din partea lui Dumnezeu, şi face lucrul acesta într-un mod perfect. În ce priveşte pe ceilalţi, totul este făcut foarte imperfect. Marea mulţime a bărbaţilor nu-L recunosc deloc pe Hristos; şi în timpul de acum este o mare răzvrătire a femeilor împotriva îndrumării şi conducerii bărbaţilor şi aceasta – destul de semnificativ – îndeosebi în creştinătate. Totuşi niciunul din aceste lucruri nu schimbă ceea ce este idealul şi ordinea divină.

　　　　Capul acoperit – sau descoperit (vers. 5, 14-16)

　　　　Şi dacă un credincios, bărbat sau femeie, are a face cu Dumnezeu, fie în rugăciune (adică adresându-se Lui), fie în profeţie (adică spunând cuvinte de la El) trebuie să se ţină seama de aceste îndrumări cu privire la neacoperirea sau acoperirea capului, ca semn că rânduiala lui Dumnezeu este recunoscută şi ascultată. Versetele 14 şi 15 arată mai departe că bărbatul are părul scurt şi femeia părul lung.Nu este contradicţie între versetul 5 din acest capitol şi versetul 34 din capitolul 14, pentru simplul motiv că acolo este o îndrumare cu privire la vorbirea în adunare, în timp ce în capitolul nostru nu se are în vedere această vorbire în adunare decât începând cu versetul 17. Numai de la acest verset începem să considerăm unele lucruri care pot avea loc când „venim la adunare“. Rugăciunea sau profetizarea despre care vorbeşte versetul 5 nu este în legătură cu adunările sfinţilor lui Dumnezeu.