Cum recunoaştem ceea ce aparţine genului bible-fiction?

Dacă am văzut că până şi credincioşii pot ajunge să amestece ficţiuni cu adevărurile Scripturii, ajungând în final la neadevăruri, atunci cum să ne păzim pentru a nu ajunge să avem imagini false cu privire la voia Domnului şi să încercăm să trăim conform unor ficţiuni?

Apostolul Pavel îi scria lui Timotei “Să ai un model de cuvinte sănătoase, cele pe care le-ai auzit de la mine, în credinţa şi dragostea care sunt în Hristos Isus. Lucrul bun încredinţat ţie păstrează-l prin Duhul Sfânt care locuieşte în noi” (2 Timotei 1.13-14). Cuvântul ar fi “model” sau “schiţă”. În sensul de a avea întâi de toate o imagine de ansamblu cu privire la planul lui Dumnezeu. Această imagine de ansamblu o putem avea citind Scriptura în întregime şi având dorinţa de a ne supune ei, nu luând câte un fragment pentru a ne sprijini anumite gânduri şi afirmaţii de-ale noastre. Luând, în mod convenabil, câte un verset de pe undeva, desprins din context, un om abil poate ajunge să “dovedească orice din Scriptură”, şi, după cum am văzut, aşa s-au născut toate producţiile din genul bible-fiction. şi nu este numai o învăţătură (cum ar fi, de exemplu, un obiect de studiu într-o universitate), ci, împreună cu aceasta sunt şi “credinţa şi dragostea care este în Isus Hristos”. Iar acest “model” poate fi păstrat doar prin “Duhul Sfânt care locuieşte în noi”, adică doar de un credincios născut din nou.

Totuşi, cum poate un credincios nu prea învăţat să se păzească pentru a nu ajunge să urmeze învăţături false, când Domnul a spus: “falşi profeţi vor face semne mari şi minuni ca să amăgească, dacă este posibil, chiar pe cei aleşi”? (Matei 24.24) Cu privire la credincioşii săi, Domnul spune: “Oile Mele aud glasul Meu şi Eu le cunosc şi ele mă urmează. Eu le dau viaţa eternă şi nicidecum nu vor pieri, niciodată şi nimeni nu le va smulge din Mâna Mea” (Ioan 10.27-28). Adică un credincios nu trebuie neapărat să aibă studii înalte sau un coeficient de inteligenţă deosebit de ridicat, ci, fiind credincios, el recunoaşte glasul Păstorului cel Bun.

Şi totuşi, ce anume principii ar fi să urmăm pentru a nu ajunge să susţinem ficţiuni care nu sunt în acord cu Scriptura? J. N. Darby spunea: “Nu se pune problema că în Cuvântul lui Dumnezeu nu sunt lucruri adânci, dar, dacă îl cercetăm cu harul Lui şi cu Duhul Lui, adevărul este clar pentru noi la suprafaţă. Trebuie să ne bazăm pe El. Smântâna bună este la suprafaţă. Nu că nu se cuvine să studiem, dar când primim adevărul de la Dumnezeu, atunci el este la suprafaţă, iar până atunci trebuie să aşteprăm ca El să ne înveţe”. Ceea ce înseamnă că filozofia omenească şi metafizica nu sunt de natură să ne ajute, ci mai curând să ne încurce.

Şi, cu privire la sensurile unui text din Scriptură, aş mai adăuga: dacă cel mai direct sens al unui cuvânt din Scriptură nu conduce la ceva imposibil din punct de vedere logic – nu mă refer la ceva care nu se poate explica prin ştiinţa omenească, ci la ceva care ar fi absurd -, atunci nu trebuie să căutăm un sens mai adânc. Dacă sensul propriu al unor versete nu conduce la ceva absurd, atunci să nu-l respingem pentru a căuta un sens figurat (posibil unul care corespunde mai bine unei dispoziţii pe care o avem noi sau unor tradiţii şi uzanţe). Dacă Cuvântul spune “Israel”, atunci nu se cuvine ca, printr-un fel de procedeu de alchimie spirituală (dacă în alchimia cu materiale se putea vedea clar că plumbul nu devenea aur, în schimb, în domeniul spiritual oamenii se pot amăgi transmutând adevărurile Scripturii în neadevăruri), să considerăm că ceea ce este în acel text se aplică bisericii. Aşa s-a ajuns în multe situaţii din istorie ca principiile date pentru guvernarea poporului Israel în ţara pe care le-o da Domnul să fie transpuse cât mai literal posibil în guvernarea bisericii, fără a ţine cont că poporul Israel este poporul pământesc al lui Dumnezeu şi că i s-a dat un teritoriu pe pământ şi le-au fost făcute promisiuni pământeşti cu condiţia de a trăi strict conform rânduielilor date prin Moise, pe când biserica este un popor ceresc şi este binecuvântată cu “toate binecuvântările spirituale în Hristos Isus” (Efeseni 1.3), binecuvântări care sunt garantate de Însuşi Domnul Isus şi nu depinde de strădaniile omului, şi pentru guvernarea bisericii nu se aplică legi pământeşti, nici hotărâri ale unor tribunale asemănătoare celor din sistemele de justiţie civilă.

Să nu folosim imaginaţia noastră pentru a “completa” golurile din înţelegerea noastră asupra lucrurilor din Scriptură. Şi, adică, să rămânem ignoranţi? Nu, pentru că, aşa cum spunea apostolul Pavel, se cuvine să dorim să-L cunoaştem pe Domnul. Dar tot Pavel spunea “cunoaştem în parte şi profeţim în parte, dar când va veni ceea ce este desăvârşit, ceea ce este în parte va fi desfiinţat”. Adică nici chiar apostolul Pavel nu afirmă că el ar cunoaşte la perfecţie tot ce ţine de Domnul. Dar, cu toate acestea, ţinta lui era “să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui”. Iar o caracteristică a cunoaşterii omeneşti este aceea că ea se dezvoltă “pe părţi”. Adică omul, prin raţiunea lui, caută să reducă orice obiect complex la o mulţime de părţi elementare pe care le poate înţelege, şi, apoi, înţelegând fiecare element şi relaţiile dintre elemente, să poată înţelege obiectul. Aceasta se vede cel mai bine în modul în care sunt proiectate şi construite maşinile inventate de om: sunt gândite piesele necesare pentru a îndeplini fiecare funcţie a maşinii, apoi sunt gândite relaţiile dintre piese, şi astfel omul poate construi întâi piesele, pe care la va asambla apoi şi va obţine o maşină care funcţionează cum a dorit. Dar ar fi culmea ca în domeniul spiritual aşaceva să “funcţioneze” atunci când este vorba de Fiul lui Dumnezeu. Adică, putem înţelege că Domnul Isus este om născut din femeie şi că avea carne şi sânge cum avem şi noi – că dacă ar fi fost cineva în acel timp să-i aplice un set complet de analize ca în zilele noastre nu ar fi putut găsi că este diferit de noi în ceea ce priveşte “materialul” – pentru că este scris “Cuvântul s-a făcut carne” (Ioan 1.14). Şi atunci, fiind om, putem înţelege cum a suferit de sete şi de foame şi cum a putut să moară pe cruce. Dar cum se face că, după cum ne spune Scriptura, El nu a încetat nici o clipă să fie Dumnezeu? “Nimeni nu S-a suit în cer decât Cel care a coborât din cer, Fiul Omului, care este în cer” (Ioan 3.13). Şi Domnul spunea aceasta în timp ce era om pe pământ! Adică era, în acelaşii timp, şi pe pământ şi în cer? Iată ceva care fizica noastă nu poate explica, şi pentru necredinţă este un motiv să rânjească cu superioritate, ca şi cum Dumnezeul atotputernic ar trebui să facă bine să se limiteze numai la ceea ce ar binevoi să primească logica omului păcătos. Înţelegem cum, ca om, El a murit pe cruce, victima păcătoşeniei oamenilor. Dar cum se face că tot El a spus: “Pentru aceasta Mă iubeşte Tatăl, pentru că Eu Îmi dau viaţa, ca din nou să o iau. Nimeni nu Mi-o ia, ci Eu o dau de la Mine Însumi. Am putere s-o dau şi am putere s-o iau iarăşi. Această poruncă am primit-o de la Tatăl Meu”? (Ioan 10.17-18) Ne este clar că un om poate să moară, de asemenea, că un om îşi poate da viaţa – în sensul că se poate lansa pe o cale care ştie că-l va duce la moarte -, dar, odată ce a murit el nu mai are putere să-şi ia din nou viaţa, adică să învieze. ştim de cazurile de “moarte clinică”, dar nicicând nu s-a întâmplat ca vreun om aflat în moarte clinică să fi fost străpuns cu o lance şi apoi să învieze. Fiind om am înţelege că “Dumnezeu L-a înviat, dezlegându-I legăturile morţii” (Fapte 3.24), dar Isus însuşi a spus “am putere s-o iau iarăşi”. Deci, dacă El Însuşi are putere să-şi ia viaţa înseamnă că totuşi nu este numai un om, ci este chiar Dumnezeu. Dar, dacă este Dumnezeu, atunci cum poate să moară? Dacă “toate se menţin prin El” (Coloseni 1.17), atunci cum a putut El să moară pe cruce, şi, în acelaşi timp să susţină tot universul? Sunt lucruri pe care raţiunea omenească nu le poate pune cap la cap pentru a obţine o imagine coerentă, care să fie, în acelaşi timp, şi corectă. Apropiindu-ne de acestea se cuvine să facem ceea ce i-a spus odinioară Domnul lui Moise: “Scoate-ţi sandalele din picioare pentru că locul pe care stai este pământ sfânt” (v Exod 3). De-a lungul secolelor, oameni din cei mai inteligenţi, printre care şi credincioşi, au încercat cumva să “reconcilieze” aspectele divinităţii Domnului Isus cu cele ale umanităţii Lui, şi nici unul dintre ei nu a reuşit să nu greşească. Despre aceasta, apostolul Pavel spune: “mare este taina evlaviei: «Dumnezeu S-a arătat în carne, a fost îndreptăţit în Duh, a fost văzut. de îngeri, a fost predicat între naţiuni, a fost crezut în lume, a fost primit sus în glorie»” (1 Timotei 3.16). Şi apostolul nu spune că aceasta ar fi încetat să fie o taină, spre deosebire de alte lucruri, care au fost taine, dar i-au fost descoperite Lui spre a le face cunoscute altora, cum scria în Epistola către efeseni: “prin descoperire mi-a fost făcută cunoscută taina – după cum am scris mai înainte pe scurt, din care, citind, puteţi înţelege priceperea mea în taina lui Hristos - care în alte generaţii n-a fost făcută cunoscut fiilor oamenilor, aşa cum a fost descoperită acum sfinţilor Săi apostoli şi profeţi prin Duh; că naţiunile sunt împreună-moştenitoare şi din acelaşi trup şi împreună-părtaşe ale promisiunii în Hristos Isus, prin Evanghelie, al cărei slujitor am fost făcut eu” (v Efeseni 3.3-7). Tocmai datorită complexităţii deosebite a Domnului Isus, pentru reprezentarea simbolică a jertfei Lui, în Vechiul Testament erau mai multe feluri de jertfe, fiecare dintre ele scoţând în evidenţă o anumită virtute a sacrificiului unic care avea să vină, fără ca vreuna din ele să fie perfectă nici măcar în acel aspect pe care-l reprezenta simbolic. Dar, dacă un credincios se întâmplă totuşi să facă greşeli în această privinţă, el va fi curăţit tot prin jertfa unică a Domnului Isus, după cum în vechime, jertfa pentru vină făcea ispăşire pentru cineva din popor care a “păcătuit din greşeală în lucrurile sfinte ale Domnului” (v Levitic 5.15). şi aşa am credinţa că va privi Domnul şi la această scriere în cazul în care în ea se va fi strecurat ceva care, într-un fel sau într-altul, aduce atingere gloriei Sale.

În Scriptură există taine care rămân taine, cum am văzut că este ceea ce apostolul Pavel numeşte “taina evlaviei”, şi, de asemenea, ceea ce el numeşte “taina fărădelegii” (v 2 Tesaloniceni 2.1-12). După cum “taina evlaviei” este ceva nu poate fi explicat complet prin raţiunea omenească fără a aduce cumva atingere gloriei Domnului Isus şi a lui Dumnezeu Tatăl, tot aşa, “taina fărădelegii”, şi anume modul în care a ajuns Satan, care a fost un “luceafăr, fiu al zorilor” (v Isaia 14.12-20) să fie destinat iazului de foc, este ceva care raţiunea omenească nu poate explica deplin. Înţelegem că mândria şi dorinţa de a lua locul lui Dumnezeu au atras această pedeapsă. Dar cum anume să fi apărut această dorinţă în inima acelui înger strălucitor? Se cuvine deci să nu ne aventurăm cu imaginaţia dincolo de ceea ce ne spune Scriptura şi să cercetăm cuvântul având în primul rând dorinţa de a-L cunoaşte pe Domnul, ştiind că numai El este acela care poate satisface setea sufletului omului. şi să reţinem că “orice duh care Îl mărturiseşte pe Isus Hristos venit în carne este din Dumnezeu; şi orice duh care nu Îl mărturiseşte pe Isus Hristos venit în carnel nu este din Dumnezeu: şi acesta este duhul lui Antihrist, despre care aţi auzit că vine, şi acum este deja în lume” (1 Ioan 4.2-3).