Cea dintâi prigonire

Până aici, Adunarea nu era alcătuită decât din Iudei din Ierusalim. Domnul însă voia ca ea să se întindă mai departe, înainte de moarte, El spusese: „Şi după ce voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii" (Ioan 12.32). Iudeii lepădaseră pe Domnul şi-L dăduseră la moarte. Dumnezeu arătase o îndelungă răbdare faţă de ei, răspunzând la rugăciunea Domnului Isus: „Tată, iartă-i" şi le trimisese înştiinţări prin apostolii şi slujitorii Săi, care, plini de Duhul Sfânt, le vesteau iertarea şi mântuirea. Mulţi au primit vestea cea bună şi au crezut în Domnul; dar poporul iudeu privit ca întreg, condus de mai marii săi, preoţi şi bătrâni, s-au împotrivit Duhului Sfânt şi au dat la moarte pe martorul credincios Ştefan, mărturisind prin aceasta în chip vădit că n-au vrut ca Domnul Isus să domnească peste ei (Luca 19.14). Aceasta a fost cea din urmă chemare pentru Iudei ca popor; de acum ei n-aveau să mai aştepte decât judecata, care a şi venit asupra lor curând: când Ierusalimul a fost dărâmat, iar ei împrăştiaţi. Şi au rămas sub această judecată şi vor rămâne până când, smeriţi, vor recunoaşte pe Acela pe care L-au lepădat, pe Domnul Isus, ca împărat al lui Israel. Aceasta se va întâmpla când Domnul Se va arăta din ceruri.

Acum, mântuirea trebuia să fie vestită Samaritenilor şi neamurilor, după Cuvântul Domnului: „îmi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi până la marginile pământului" (Faptele Apostolilor 1.8). Pocăinţa şi iertarea păcatelor trebuiau vestite tuturor neamurilor, începând cu Ierusalimul. Iudeul nu mai avea drepturi deosebite. Ca să fie mântuit, trebuia să creadă în Domnul Isus ca orice Samaritean sau păgân, şi astfel şi unii şi alţii se găseau aşezaţi pe acelaşi tărâm în faţa lui Dumnezeu, primeau acelaşi Duh, făceau parte din acelaşi trup al Domnului Hristos, Adunarea, şi aveau împreună intrare la Tatăl în acelaşi Duh (Efeseni 2.17,18). Toţi alcătuiau un popor ceresc, nu pământesc.

Să vedem cum s-a înfăptuit aceasta. Răutatea mai marilor poporului n-a fost potolită prin moartea lui Ştefan. Prigonirea s-a întins asupra întregii Adunări din Ierusalim. În fruntea prigonitorilor se găsea acel tânăr numit Saul, la picioarele căruia şi-au pus hainele cei care omorâseră cu pietre pe Ştefan. El se învoise deci la uciderea sfântului martir şi, nemulţumit cu aceasta, mânat de furie împotriva creştinilor, lua cu forţa pe bărbaţi şi pe femei şi-i arunca în temniţă, dându-şi toată silinţa ca să-i facă să hulească numele Mântuitorului.

Astfel, prin prigoniri, Satan se silea să nimicească sau să oprească lucrarea lui Dumnezeu. Dar se putea aşa ceva? Nu. Dumnezeu a făcut ca şi silinţele Satanei împotriva Lui să slujească la îndeplinirea planurilor Sale de har. Urmarea prigonirii a fost că toţi credincioşii, afară de apostoli, s-au împrăştiat prin Iudeea şi Samaria şi chiar mai departe, precum vom vedea. Şi ce-au făcut ei? Puteau păstra în inimile lor, numai pentru ei, comoara cunoştinţei despre Mântuitorul şi despre nădejdea lor cerească? Nu, asta nu se putea. Gura vorbeşte despre ceea ce e plină inima. Aceşti creştini împrăştiaţi mergeau încoace şi încolo, vestind cuvântul dumnezeiesc. Fiecare din ei, acolo unde-l călăuzea Dumnezeu, lumina în jurul său cu razele luminii cereşti. Aşa se răspândea vestea bună a mântuirii şi Dumnezeu făcea ca răutatea Satanei şi a oamenilor să se întoarcă spre slava Fiului Său şi spre binele sufletelor.

Printre cei care au părăsit Ierusalimul se afla şi Filip, unul din cei şapte aleşi împreună cu Ştefan ca să slujească în Adunare. E cunoscut sub numele de Filip Evanghelistul, pentru că Domnul îi dăduse într-un chip deosebit darul de a vesti Evanghelia, adică de a duce sufletelor neîntoarse la Dumnezeu vestea bună a mântuirii. Cel care dă daruri oamenilor şi Adunării este Domnul Isus, care S-a înălţat la cer. Prin Duhul Său Sfânt, El hotărăşte ca unii să fie apostoli şi proroci, iar alţii să fie păstori şi învăţători sau evanghelişti (Efeseni 4.7-12). El îi cheamă şi îi trimite ca să pună în lucrare aceste daruri de har. Filip a părăsit Ierusalimul, iar Domnul i-a călăuzit paşii spre Samaria, ţară aşezată între Galileea, la miazănoapte, unde se află Nazaretul, şi Iudeea la miazăzi, unde era marele oraş: Ierusalimul. Iudeii dispreţuiau pe Samariteni, iar aceştia nu puteau să sufere pe Iudei. Ştim cum Domnul Isus trecuse de mai multe ori prin acest ţinut şi-Şi arătase harul Său ca Mântuitor al lumii. Odată, obosit de călătorie, S-a aşezat lângă un puţ în Samaria. O biată femeie, o mare păcătoasă, a venit să scoată apă; şi Mântuitorul a făcut-o să cunoască apa vie şi veşnică a harului. Femeia, crezând în El, a alergat la locuitorii din cetate ca să le vorbească despre Isus, care a rămas la ei două zile, vestindu-le mântuirea. Altă dată oamenii dintr-o cetate din Samaria n-au voit să-L primească. Ucenicii ar fi voit să se coboare foc din cer şi să fie nimiciţi aceşti oameni care nu primiseră pe Învăţătorul lor. Dar El le-a zis: „Eu n-am venit să judec lumea, ci să mântuiesc lumea" (Luca 9.52-56; Ioan 12.47).

Acum, Domnul Isus continuă lucrarea Sa de har faţă de bieţii Samariteni dispreţuiţi de Iudei, trimiţându-le pe Filip să le aducă la cunoştinţă vestea bună a mântuirii. Filip, prin puterea Domnului, vindeca pe bolnavi şi scotea afară demoni. Dumnezeu dădea astfel adeverire Cuvântului Său. Mulţimile din cetate au crezut vestea bună cu privire la Împărăţia lui Dumnezeu şi la numele Domnului Isus; au fost botezaţi şi astfel au fost primiţi în Adunarea creştină. Apostolii, care erau la Ierusalim, când au auzit de lucrarea minunată pe care o făcea Dumnezeu în Samaria, au trimis acolo pe Petru şi pe Ioan. Samaritenii credincioşi nu primiseră încă Duhul Sfânt. Domnul, în înţelepciunea Sa, nu voia ca Samaritenii, care aveau mari pretenţii, să se creadă mai presus de Iudeii. El spusese odinioară femeii din Sihar: „Mântuirea vine de la Iudei" (Ioan 4.22). Numai după rugăciunea apostolilor şi după ce şi-au pus mâinile peste ei, a venit Duhul Sfânt asupra Samaritenilor. Acum erau uniţi cu Domnul Hristos, şi în acelaşi timp cu Iudeii. Nu mai era deosebire, nu mai era ură: aceeaşi dragoste umplea inimile lor. Zidul care-i despărţea era înlăturat. Odinioară, Ioan, în neştiinţa sa, ceruse ca focul din cer să nimicească pe Samariteni; acum el se roagă pentru ei. Apostolii, după ce au vestit Cuvântul Domnului, s-au întors la Ierusalim şi, trecând prin Samaria, vestesc Evanghelia în mai multe sate. Filip terminase ceea ce Domnul îi dăduse să facă în Samaria şi acum a fost trimis să vestească Evanghelia în altă parte, însă nu mulţimilor sau poporului întreg dintr-un oraş, ci unei singure persoane. Slujitorul Domnului se supune învăţătorului Său: el ascultă, orice poruncă i s-ar da. Fără îndoială că Filip îşi găsea plăcere în Samaria, în mijlocul acestui popor întors la Dumnezeu prin mijlocirea sa şi care, de bună seamă, avea o mare dragoste faţă de Filip. Dar un înger al Domnului îi aduce o veste: „Scoală-te şi du-te spre miazăzi, pe drumul care coboară de la Ierusalim la Gaza şi care este pustiu" (Faptele Apostolilor 8.26). Ce poruncă ciudată! Cui să vestească Evanghelia? Dumnezeu ştia şi aceasta era de ajuns pentru Filip. El ascultă fără şovăire. Aşa au făcut totdeauna adevăraţii slujitori ai lui Dumnezeu.

Filip a priceput îndată de ce l-a trimis Domnul acolo. Era cineva pe acest drum pustiu. Era un om, căpetenie de popor, venit de departe, din Etiopia, la Ierusalim, ca să se închine lui Dumnezeu. Fără îndoială, că era un păgân care învăţase să cunoască pe adevăratul Dumnezeu, din Sfintele Scripturi, pe care le duceau cu ei Iudeii răspândiţi pretutindeni. Înapoindu-se de la Ierusalim, ce făcea el? Se gândea la bogăţiile sale, la ţara sa sau la prietenii pe care avea să-i vadă din nou? Nu; alte gânduri umpleau sufletul lui. Era un om care avea nevoi adânci, pe care averile şi situaţia lui înaltă nu i le putuseră mulţumi. Dorea să cunoască pe Dumnezeu, căruia venise să I se închine, şi pentru aceasta citea Cuvântul Său. Putea să facă mai mult? Desigur că nu. Dar îi lipsea ceva. Omul sufletesc, adică aşa cum suntem din fire, nu poate să înţeleagă lucrurile lui Dumnezeu, dacă nu-i deschide ochii lumina cerească. (1 Corinteni 2.14). Acest fruntaş al poporului etiopian, care, de bună seamă, nu era lipsit de înţelepciune omenească, nu înţelegea totuşi ce citeşte.

Dumnezeu însă răspunde totdeauna la nevoile sufletului şi la dorinţele sincere ale inimii. El îndemnase pe Etiopian să citească un capitol care vorbea despre Domnul Isus, şi acum, pe această cale singuratică, pe care mergea împreună cu însoţitorii lui, se găsea un trimis al lui Dumnezeu, care avea să-l facă să înţeleagă ceea ce era întunecos pentru mintea lui. Era Filip, căruia Duhul lui Dumnezeu îi spusese să se apropie de carul etiopianului. Filip ascultă şi aude pe străin citind cu glas tare, în cartea prorocului Isaia, frumosul capitol 53, care vorbeşte despre suferinţele şi slava Domnului. Filip înţelegea bine acest capitol; cuvintele ce le auzea înfăţişau înaintea ochilor inimii lui pe Învăţătorul pe care-L cunoştea şi-L iubea. El voia să ştie dacă şi străinul se bucura ca el şi-l întrebă dacă înţelege ce citeşte. Marele om etiopian nu s-a ruşinat să-şi arate neştiinţa faţă de evanghelistul sărac, ce făcea drumul pe jos. Nu s-a ruşinat să-1 urce în carul său şi să-l aşeze lângă el. Şi iată-l ajuns şcolar şi învăţând din gura lui Filip că Cel care a fost dus la moarte ca o oaie nu este altul decât Fiul lui Dumnezeu, făcut om aici pe pământ, lepădat, dispreţuit de ai Lui, răstignit pe o cruce şi purtând acolo povara păcatelor noastre, ca să le ispăşească. „Pedeapsa care ne dă pacea era peste El şi prin rănile Lui suntem vindecaţi... Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor" (Isaia 53.5,6).

Iată pentru ce Filip a trebuit să părăsească Samaria şi poporul ei; iată pentru ce a venit pe un drum pustiu: ca să vestească Evanghelia; lumina a pătruns în inima omului aceluia, care a înţeles Cuvântul lui Dumnezeu şi l-a primit cu bucurie. A înţeles că Dumnezeu, căruia venise să I se închine, era Dumnezeul care-l iubea, Tatăl Domnului Isus şi Tatăl său. Ce bucurie umplea inima sa! A oprit carul acolo unde a găsit apă, a cerut să fie botezat şi astfel a mărturisit, în faţa tuturor care-l însoţeau, credinţa sa în Domnul Isus. Prin credinţă, luase parte la moartea şi învierea Domnului Isus; la moartea Lui, ca să vadă că păcatele i-au fost şterse; la învierea Lui, ca să trăiască o viaţă nouă (Romani 4.25; 6.4,6). Şi el a fost adăugat Adunării ca mădular al trupului Domnului Hristos şi avea să ajungă, în ţara sa depărtată, o lumină pentru a face cunoscut numele Domnului. Această ţară se numeşte astăzi Abisinia. Numele Domnului Isus este cunoscut şi acolo şi creştinismul e mărturisit, deşi, din nenorocire, e amestecat cu o mulţime de greşeli şi superstiţii.

Astfel creştea Adunarea. Avea să se întindă mai mult printre neamuri, cum vom vedea mai departe. Duhul a răpit pe Filip ca să-l ducă în alte ţinuturi, să vestească Evanghelia; iar Etiopianul şi-a urmat singur drumul, plin de bucurie, având în inima sa o comoară, faţă de care nu mai aveau nici un preţ celelalte bogăţii de la curtea sa.